~ Fragment ~
Soarele se ascunde sub rochia serii.
Încet, tacticos. Precum un amant care își frământă desfrânata. O face să își muște buza, în timp ce el îi mușcă pulpa albă, fină, cu parfumul florilor din grădina pe care a răscolit-o în graba ei către el. Și.. amantul cu ochii căprui, cu palmele puternice dar fine, își continuă drumul, cu buzele până spre genunchi, iar apusul roșiatec împrăștie ultimele raze către gura lui Dumnezeu.. Gemetele ei, se pierd în pieptul lui de cer, dar el continuă să o înghită, printre picături de rouă.. se pierde, în carnea iubirii, în sângele sufletului, în venele ce îl mână către inima ei.. Noaptea înghite soarele.. Lumina se deslușește puțin, timidă, de după un colț al pământului, alunecând pe geana amantului, către buzele lui de lac..
Pășesc fără o destinație anume. Pantofii negri, oglindesc stelele cerului. Mă așez pe banca șubredă, sfredelită de vreme, și roasă de ploi, de ninsoare, de iubiri vechi cu gust de cele dintâi săruturi, scrijelite de nume ce s-au dorit a fi eterne. Ei bine, nimic nu e etern! Nici măcar Dumnezeu. De fapt, el e cel mai puțin etern dintre noi toți. Noi suntem chiar dacă El nu crede în noi, în schimb, El nu poate exista fără noi. Impropriu spus noi! Eu nu sunt noi.. pentru că eu nu sunt deloc. Nu am fost niciodată, sau dacă am fost, s-a întâmplat să fiu atât de demult, încât, am uitat că am fost. Nici nu contează. Voi să fiți, să vă fiți, și să Îi fiți.
Îmi întind spatele, pe spătarul bătrân. Simt că aici a stat și Dumnezeu.
Nu fumez, dar în seara aceasta o să îmi aprind o țigară. Mă amețește, mai mult și mai repede decât ar facea coniacul de la cârciuma ascunsă de ramurile de salcie, care mângâie pământul, atunci când nu îl mângâie nimeni.
O văd alergând!
Jacheta de toamnă, lungă, și albă, mușcată în jurul taliei cu un cordon desfăcut, îi naște două aripi de înger, ce se zbat teribil dornid să o urce către cer, dar ea se împotrivește, cu atâta încăpățânare, cu atâta nedorință de a muri pentru a trăi, pentru a mușca Luna, poate pentru a se pierde între buzele unui amant cu ochii căprui. Ea nu vrea să mai zboare!
O cunosc! O recunosc!
Fără să îmi dau seama, îmi ridic trupul bătucit, și aș vrea să o opresc. Să o privesc în ochi, să îi spun ceva.. orice. Dar plânge. Lacrimile îi șiroiesc pe obrajii cândva de măr.. îi ajung pe bărbie, pe gât. În lacrimile ei, Luna își revarsă comorile. Totul se petrece atât de repede și totuși atât de încet, de parcă, Preda, a înviat, și stropește cu timpul din Moromeții peste aceaste momente cu iz de amintire.
Trece pe lângă mine ca o furtună. Îmi strânge sufletul între două frunze de salcâm, și îl trage către nebunia pierzaniei, către clipocitul copiilor cu ochii lini, cu pleoapele înmiresmate de somn.
Din buzunarul pieptului, îi cade o amintire, ce se așterne pe zgura nopții, suspinând.. cu lacrimi în gândul din care a evadat. E o amintire cu mine.. cu noi.. Cu palmele ascunse-n palme, mușcate de focul unui trandafir, arse de ploaia râncedă de vară, călduță, obosite de treptele ce rămân în urma liftului, care, aș vrea să nu se oprească până ce nu ajunge în cer.. nu la Dumnezeu, ci la noi..
Amintirea mea..
Mă aplec și o ridic. Îmi pulsează în palme în timp ce Luna se stinge. O așez în pieptul meu gol și apoi o aud cum se zbate, cum se atinge de pereții prăfuiți, de tavanul ce îmi poposește în gâtul împăienjenit..
– De ce Doamne? De ce abia acum? De ce nu mai devreme, nu mai târziu? Ahh, dacă Te-aș întâlni aș rupe gândul meu de gândul Tău pentru totdeauna, pentru toată clipele în care am plâns, și pentru toate clipele în care am refuzat să râd, să zâmbesc, să mă bucur de bucurii și să îmi mângâi tristețile. Pentru toate astea Te-aș ucide, și m-aș pune în locul Tău.. Și aș fi bun cu Tine, și nu Te-aș trimite în locul meu. Niciodată! Tu nu o să poți fi ceea ce nu sunt eu..
E atât de întuneric, și doar ochii sufletului meu aleargă pe urmele lăsate de pașii ei grăbiți. În zborul ei către durere, o clipire de lacrimă, a poposit pe buza mea seacă. O culeg cu vârful limbii, o mestec cu dinții mei flămânzi, cu palmele o gust.. E o lacrimă atât de tristă.
– Stai!
Strig eu după ea.. Dar numai întunericul îmi răspunde. Nu mai e nimic altceva. Doar întuneric. Alerg, fără să știu încotro, dar vreau să cred că alerg după ea. Trebuie să cred. Trebuie să alerg. Ar fi trebuit să nu mă nasc, ca să nu-ți fiu.. durere, pelin, lipsă și uneori dor..
Mă izbesc de cineva, iar scuzele mele încep să curgă precum o cascadă. Nu îmi răspunde nimeni, dar simt o prezență. O simt ca atunci când eram mic și puteam ști dacă mai e cineva în casă cu mine, sau nu, fără să aud vreun zgomot, fără să văd pe cineva.. Știam.
Simt respirația ce mă bântuie, se rotește în jurul meu și mă privește. Simt ochii aceia.. sunt doi ochi căprui, răi buni.. dar mai mult răi.
Nu e ea..
– Cine ești? Iartă-mă dacă te-am lovit. Alerg după cineva. Ai văzut o fată cu o haină lungă și albă alergând?
– ..
Tăcere..
– Răspunde-mi! Ce e cu tăcerea asta? Cine ești?
Vreau să plec mai departe. Nu pot! Nu pot!
Ce naiba se petrece cu mine? Nu mă pot mișca! Frâiele mele, le-am scăpat blestemelor, plecate către neputință.
– De ce vrei să pleci?
O voce atât de familiară, încât mă sperie, mi se așează peste auzul meu sacadat.. Mi-e frică, așa cum nu mi-a fost niciodată. Tăcerea îmi inundă gura.. Nu apuc să murmur decât un..
– .. eu .. ?
– Da, tu neghiobule. Unde pleci? După ea sau după tine?
Râsul i se amestecă abstract cu vorbele..
– Cine ești? Ce vrei?
– Oo.. da.. cine sunt eu? Dacă ai fi știut cine ești tu.. ce ești tu.. ai fi știut cine sunt eu. De fapt, nici măcar nu te-ai mai fi găsit acum, aici.. Eu, dragul meu nenorocit, sunt tu.. Un tu, de care ai uitat. Un tu care te-a născut, care te-a hrănit, care te-a învățat să mergi.. Un tu, care acum te scuipă în obraz, obraznicule. Eu sunt tu, mai mult decât tu, mai mult decât tu o să poți fi vreodată. Eu sunt tu, nu tu ești tu. Ai făcut tu-ul nostru de râs.
– Nu înț..
– Să nu îndrăznești să deschizi gura. Gura mea. Ți-e frică? De mine sau de tine?
Te-ai bucurat să o vezi, nu-i așa? Neghiobule!
Alerga-i ca un nebun după ea.. după amintirea ta..
De ce nu alerga-i după tine?
Mântuirea mă-tii!
Nu sunt singur! Suntem noi, toți tu!
Un strop de vin mi se scurge din ochi. Eu cel cu nemulțumirea, îmi culeg picătura de vin.. o beau.. și picătura se face o sticlă.. o carafă..
Un țigan slab, cântă cu jale, iar vioara lui roasă, se aude până în străfundul Iadului..
Condamnat la prietenie! 