Istovit..

received_487716698661427

Ohh, ce frig mai e prin pieptu-mi gol
Și-a ce pustiu.. răsună gândul,
Când mii dureri se-adună-n stol,
Și înspre min’ și-așteaptă rândul.

Azi nu mai știu, ce-ai vrut să-mi fii..
În strașnica-mi tăcere, zac ateu,
Mi s-au zdrelit genunchii vineții
Eu condamnat aștept, să-mi fii călău.

Frică nicicând eu n-am avut, nici tu să n-ai..
Cu ură să lovești, precum în ultimul mișel.
Nici remușcări.. Eu fost-am doar un pai,
Iar lumii îi e totuna, cu el or fără el.

Văzut-ai poate-n mine, un pâlpâit albastru,
Or poate-un clovn de circ, un mort, or poate-un bleg.
Dar totuși, ce sunt eu? Întreb al nopții astru,
Când eu din mine rup, și dau, pentru a fi întreg..

Și-aș vrea să fac curat, pe dinăuntrul meu,
Sufletul să mi-l spăl, cu-a cerurilor ape.
Dar gândul meu buimac, legat de pasul tău
Doinește pe-nserat, eterne mândre șoapte.

Cum te-am știut, nu te mai știu..
Or nu mai ești.. Or, nici n-ai fost.
Mi-i scrisul gol, și plânsul griu,
Iar drumu-mi prăfuit, mi-i fără rost.

Tărie Doamne, Tu, să-mi dai
Să urc încet, Golgota mea..
S-aud departe cânt de nai..
Și-n piept să simt.. doar fulgi de nea.

Iar tu, plecând, din a mea lume surdă,
Drumu-ți te poarte, spre zările veline.
Cu scârtâit de timp, ascuns în colț de umbră,
Te rog, să tragi, și ușa, după tine..

received_2362574483781574

Cred, și simt, tot ceea ce spun.

Și cred că și cei care îmi spun lucruri.. le cred și le simt..

Nouă..

e9a2adfb34b8c675841af42a4445cff9

Pe vechea cărare, zarzărele dau în pârg.

Și lumea se frământă, de parc-ar fi lunea de târg..

Timpul buimac, privește cu-al lui sârg..

Către apus..

 

Eu am crescut.. Crescut-mi-au dureri mute,

Iar aripile mi s-au stins, în vorbele-mi mărunte.

Trecut-au zile, vreo trei mii două sute..

De când te-ai dus..

 

Și vrut-ai tu, ca să mă știi plecat..

Pe goale meleaguri.. și fost-am eu legat,

Nu m-ai lăsat să trec, peste al morții hat..

Tu ai murit.

 

Dar ochii tăi, din ochelari, îi știu și-acum,

Mă poartă-n nopțile hălăduind fără de drum

Când sufletu-mi amar, precum un scrum,

Mi-i hăituit.

 

Bunico sper, ca-n calea ta, prin lumile cerești

Cu-ai tăi părinți.. cu-ai tăi bunici să te-ntâlnești..

De mine, și de noi, de-aici, tu să le povestești..

Ca un copil..

 

Și-acum mai simt, cum palma ta

Pe creștetu-mi abanosiu, cu cald curgea,

Și cântu-ți lung și trist, către trecuturi mă purta..

Azi sunt umil.

 

Azi sunt, cum n-am mai fost vreodată..

Pierdut și gol, cu-amarnic plâns, în palmele-ți de piatră.

De doru-ți mi-i ființa fiartă..

Atâta dor.

 

Azi Soarele te plânge, cu raze peste crâng..

Și ale vremii granițe, se frâng..

Oftează codrii, ce de copil te știu. Ei plâng.

Ei plâng în cor..

 

Pe cer s-or înălța curând, mândre făclii,

Și-n pieptul meu, doar doruri, mii și mii..

Ne-om revedea-ntr-o zi.. sub mere aurii..

Bunico.. cu bine, să rămâi..

 

 

Păpușar

20190618_191404

Plouă.

Amarnic plouă.

Plouă de parcă întregile cete îngerești s-au pus pe plâns.

De ce plâng îngerii?

De ce să nu plângă?

Sunt simțire.. sunt trăire.. emoție sunt îngerii. Iar toată simțirea plânge. Toată simțirea trăiește, când durerea cu chinurile ei.. când fericirea. Cea din urmă, nu este nici ea lipsită de chinuri.

Ba, uneori, chinurile ce îți macină trăirea, în cazul fericirii, le simți mai abitir decât cele ce însoțesc durerea. Mai ales atunci când, insul care ești, nu e obișnuit cu zâmbetul, cu fericirea.

Atunci, și mai ales atunci, durerea te întovărășește, precum o boală.

O boală, care, deși sună complicat, în termeni medicali, și care ar fi trebuit să te răpună scurt, acum multă vreme.. nu o face.

Poate ar trebui să îți fie cel mai mare dușman.. dar nu..

E singura care a fost acolo, lângă tine, cu tine, în tine, mereu..

Durere.. Oo.. tu, dulce durere..

Atunci când fericirea, e doar o briză sporadică, în calea sufletului tău, poți ajunge la concluzia, că nu face decât să te încurce. Când, buzelor tale împietrite, le este smuls un zâmbet, durerea de dinainte, nu pare decât o joacă de copii..

Tu, cel ce nu zâmbești. Tu! Tu nu îți dorești să cunoști prea mult din fericire.

Nici nu ai avea loc, în sufletul tău atât de strâmt, pentru ea.

Cel mai probabil, ar semăna asemeni unei excrecențe, pe care ai fi damnat să o porți pe chipul tău, deja schingiuit de urâțenia lumească.

Fericirea, nu ți-ar fi decât un neg.

Un neg pe care ai putea să îl lepezi, într-un spital mizer, în care, după câteva ore de așteptare, te-ar primi un medic, prea grăbit și prea plictisit, pentru a observa că pe halatul lui impecabil, sălășluiesc urmele unei cafele vărsate cu câteva zile în urmă.

Mâna lui tremurândă, pare că se abține cu greu să nu te plesnească.

Din gură i se zăresc dinții îngălbeniți de cafelele pe care le-a băut de-a lungul timpului, și de fumul țigărilor. A băut atâta cafea în viața lui, încât ar putea să înece morții din morgă că ea. Ar mai muri morții încă o dată.

Iar țigările.. a fumat atâtea încât și-a făcut drum până la Lună din ele.

Iar, atunci, când își termină tura.. pleacă grăbit, călcând pe ele.. Se duce spre astrul selenar. Singurul loc, unde poate evada..

Te întreabă sec, în scârbă chiar.. pentru ce ai venit acolo?

Pentru ce ai venit acolo, fără programare?

Cine mă-ta ești tu, de îndrăznești să bați la ușa lui?

Tu.. pricăjit.. îi spui că.. vrei să scapi de neg..

Negul.. e cel ce te.. supără..

Pe mă-tă! Exclamă el.. Tu cu negul mă-tii..

 

Vine furtunos către tine.

Când..

-Ehee.. păi de ce nu spui așa? Ăsta.. ăsta e greu de operat.. De ăsta nu te poate scăpa nimeni.. Auzi tu? Nimeni, nu te operează de el. Iar chiar dacă te operează cineva.. ai șanse mari de tot să mori..

 

Dar tu.. tu știi deja.. Ai știut că o să mori, încă de când ai gustat prima dată fericirea..

Mult mai grea e fericirea decât durerea..

 

Dar plouă.

 

De câteva zile, plouă abitir.

Ehe.. ce de lacrimi au îngerii.

Dar totuși, care o fi motivul lor să plângă?

De ce să plângă, dacă acolo, unde sunt ei, nu e decât lumină și fericire?

Doar liniște!

 

Cât de mult îmi place liniștea. Cât de mult îmi plăcea liniștea când eram copil.. în verile secetoase,

În verile în care soarele nu era pe cer pentru a încălzi, ci pentru a prăji tot ceea ce se năștea ochilor săi.

Era secetă!

Secetă e și acum.

Indiferent cât de mult plouă.. tot secetă e.

Râncedă secetă cu mireasma timpului nesăbuit.

De asta plâng îngerii.. să alunge seceta.

Se sacrifică! Au învățat acest lucru de la Hristos.

 

Învață îngerii?

De ce să nu învețe?

 

Poate că au examen..

Au.

 

Se vânzoleau norii de câteva zile bune, în zare.

Noi, copii murdari, prăfuiți, cu părul mare și cu ochii veșnic roșii, ne alergam unii pe alții.

Ne puneam piedică! Din când în când ne trezeam cu mutrele încă nebrăzdate, în colbul cenușiu.

Același colb care ne usca gurile, și ne intra în nas.

Mai târziu am înțeles că de fapt, norii din zare, nu făceau decât să se joace asemeni nouă.

Și la fel cum noi, uitam să mergem acasă, uitam de trebuiri, uitam de lume, așa uitau și ei de noi, de secetă, de lume. De lumea noastră, de lumea lor.

Atemporali și aspațiali erau norii copilăriei.

 

Iarba grasă și verde din primăvară, acum părea un covor de foc.

Se vedea căldura dansând.

Dobitoacele se înghesuiau într-un petec de umbră.

Ba chiar, s-ar fi omorât între ele pentru acel petec negru.

Oamenii?

 

Oamenii s-ar fi omorât, și încă se omoară pentru lucruri mai puține..

Ehee.. oamenii.. oamenii și neoamenii.

 

Gurile preoților înălțau Sfântul Maslu, către cerul burtos și albastru.

Dumnezeu, cel mai probabil, avea ședință cu părinții îngerilor, căci părea să nu audă vocile pițigăiate.

Nici măcar cele îndelungi stăruitoare ale dascălilor sfioși, care de fiecare dată aveau grijă ca nu cumva să cânte mai melodios decât preotul, să nu se supere antenumitul.

De un perete păreau a se izbi slujbele lor..

 

Mâna de copii murdari, uneori, lua parte la ritual, ghiontindu-se și râzând.

Urmând a fi mustrați ca la carte de fețele bisericești, și nu numai.

 

Alergând coborau copiii dealul.

Într-un suflet și un nor de praf alergau.

Țipau!

  • ar fi supărat pe Dumnezeu. Așa spuneau babele care se cruceau pe la porți, cu baticele legate sub barbă, cu privirea urâcioasă.

 

– Uite-l pe al lui..

– Și al lui..

 

Ai cui erau?

Ai cui eram?

 

Ai nimănui.

Copiii secetei..

 

Atunci, ne adunam cu toții, seara, și mergeam la câteva vădăni, pe care le aveam mai dragi, și care nu ne înjurau de fiece dată când ne vedeau.

Le rugam să ne de-a fire de lână, de mohair, de mătase..

Uneori, pe lângă fire, primeam și lapte cald, sau prune..

Prune proaspete, ori prune uscate..

Uneori primeam prune uscate.. Uscate de acum un an.

Parfumate erau prunele.. Amărui.. ușor afumate..

 

Seara se sfârșea.. noaptea răcoroasă îi lua locul.

Stelele..

Stelele se răsfrângeau deasupra noastră.

Unele cădeau..

În genunchii noștri doar julituri.. Unele atât de proaspete încât lumina stelelor se oglindea în sângele lor.

 

Colbul se așezase..

 

Din firele primite, noi, gloata murdară, cu mâinile noastre mici, slabe, negre și zgâriate, făceam o păpușă.

O păpușă ce părea să fi luptat decenii întregi în războaie necunoscute lumii..

O păpușă damnată moții..

 

– Damnată? Și tu ești damnat!

– Sunt.. sunt..

 

Șușoteam. Iar șoaptele noastre cădeau peste apa puțină a iazului precum o binecuvântare.

Racateții verzi, cântau, când briza timidă le făceau cunoscute șoaptele noastre.

 

Tăcuți, ne duceam la casele noastre.

Urma să primim de mâncare, dar nu înaintea unei urecheli ca la carte, și a unui spălat pe repede înainte. De obicei, era însoțit de plânsete, de schimonoseli.

Dar nu și în acea seară.

Tăceam.

Mâncam.

Ne închinam.

Nu dormeam de fiecare dată..

Treceau orele.. Stelele păreau să își mute locul.

Carul mare alerga, tras de caii Sfântului Ilie..

Sfântul de care ne era atât de frică, vara.

În urma lui, carul mic..

Păreau a fi asemeni nouă, gloatei de copii murdari.

 

La prima rază de șoare, fără să spunem cuiva, ne adunam..

Unul, avea în mână o cazma.. altul o sapă..

În popă părea a fi unul îmbrăcat..

Bocitoare..

Un unul, cu o găleată în mână, în care zăceau aruncate câteva fire de busuioc, stătea crăcănat.

Fața îi era brăzdată de pistrui.

Cu toții ne știam rolul..

În mijlocul nostru, păpușa..

 

– Ea își știa rolul?

– ..

 

Ne îndreptam spre hotarul satului..

Soarele ne privea.. cu ură parcă ne privea..

Primii zece pași în liniște erau făcuți..

Apoi..

 

– Veșnicaaa Pooomeniiireee!!

– Veșnica ei, pomenire!

– De ce te-ai dus tuuu?

– Auu, cui..

– În loc cu lumină, cu ver..

– Cui ne lași tu pe n..

 

Lumea.. oamenii.. neoamenii.. babele care cu o zi înainte ne scuipau, și ne numeau, draci, satane, faraoni împielițați, își scoteau capetele de pe după garduri..

Știau..

Zâmbeau..

Unii chiuiau..

Alții.. alții încă ne înjurau..

Nu ne păsa.

 

De puține lucruri îmi păsa când eram copil..

Acum..

..

 

Ajunși la hotarul satului.. groparii, prindeau a izbi în pământul tare cu cazmaua..

Bocetul și cântarea nu se oprea.

Toată gloata murdară părea prinsă într-un miraj..

Într-un drog menit să ne poarte în altă lume..

Eram în altă lume..

 

Doar păpușa era tăcută.

Cu ochii ei lipsă părea a ne întreba ce avem de gând?

 

Groapa era gata..

Doi dintre noi, prindeau păpușa strâns, de mâini și de picioare.. atât de strâns de parcă și-ar fi dorit să ne scape..

Unii strâng atât de tare, doar fericirea.. de frica faptului a nu o pierde..

Eu.. eu strâng atât de tare doar durerea, la pieptu-mi.

Fericirea e fericire doar atunci când e liberă.

 

În groapă era așezată păpușa de ațe.

Pământul grunzos prindea a o acoperi..

Știam ce ne așteaptă la întoarcere..

 

Gloata celor mari, ne aștepta înarmată.

Cu găleți de apă era înarmată.

Ne udau, iar noi țipau.

Chirăiam.

Gloata adversară, uneori se udau și între ei.

Găleți întregi de apă mângâiau trupurile arse de soare..

 

– De ce să se atace între ei?

– Ehee.. așa e în viață.. așa sunt oamenii.. De fapt, neoamenii

– Nu vreau să fiu neom..

– Să nu fii..

 

 

În curând se întuneca cerul..

Nu venea noaptea..

Venea ploaia!

 

Furibundă!

De parcă ar fi fost un animal de pradă decis să lovească fatal.

Fulgerele loveau norii din urmă cu biciul lor de foc.

Ploua..

Strașnic ploua.

Mirosea a pământ ars.. a suflet ars și stins..

Stăteam în ploaie.. ori, sub un copac..

Oamenii erau fericiți.. și neoamenii..

Negul le crescu pe fețe.. iar unii.. unii ar fi vrut ca niciun medic să nu le opereze negul..

 

Plouă..

 

Azi plouă.. dar în sufletul meu e secetă..

 

– Pot să fiu și eu păpușar? Pot nene?

– Poți.. fii păpușarul lumii.. plouă în lumea lor cu fericire..

– O să fiu și păpușarul tău nene.. o să îți îngrop la hotarul sufletului o păpușă, iar atunci are să plouă..

– ..

.. la mine e secetă..

.. atât de secetă..

a

Salcie..

21b8025720f86c6fa2d60452c8080f42

Nu pot să țin durerea-n frâu..

Să plec. Nicicând să n-o mai știu,

Să nu-i trec mâna, după brâu.

Amar păcat.

 

Din pomi cad- încă frunze verzi,

Te-aș mai vedea. Tu nu mă vezi,

Căci între noi, de timp cirezi..

Au adăstat.

 

Și-i cer cu stele, prupurii.

Eu știu, că tu încă mai știi,

Când ne zâmbeam, în deal la vii..

Acum doar morți.

 

La fiecare pas.. prin praf,

Doar cruci, și al lor epitaf.

Lăsat-ai cute pe cearșaf..

Cute de sorți.

 

Te treci precum un vechi Cuvânt,

Mă trec, ca un nimic ce sânt.

Zmee nebune, sus în vânt..

Pe alte căi.

 

Născutu-ne-am pe-același pisc,

Eu fost-am pânză, tu artist.

Îmbățișam sufletu-ți trist..

Și ochii tăi.

 

Cu ei scrutezi, azi, alte zări,

Uitat-ai vechile cărări.

Iar eu-s pierdut. Pierdut pe mări..

Cum nu mă știi.

 

Nici stânci, nici valuri, nu mă frâng.

Chiar de oftez, și chiar de plâng,

La pieptu-mi, iar o să te strâng.

Te rog, să-ți fii!

97a1cdd0b0f0189977c45f84d67c2718

Drum..

3d04961618e75a089e7f8476aeccb7de

Se-aude toaca jeluind, departe-n deal

Și clopotele-nflăcărate-i, țin isonul..

S-a spulberat, spre seara-al vieții val..

Un alt suflet pribeag, îmbrățișează somnul.

 

Al cui o fi? Cine a fost și ce-a făcut?

Avut-a oare el copii? Or copil, fost-a el, zburdalnic?

Poate că îngeri, cete mii, l-așteaptă colo.. l-anceput

Or poate-n iad și-o priponi, azi, spiritu-i năvalnic..

 

N-aud pe nimeni să îl plângă, în drumul ce azi îl străbat,

Și-n ochii lor de curioși, lacrimi niciunul n-au avut..

Oameni străini cu guri căscate, ce au uitat al lor Sabat,

O lume-ntreagă, doar de oameni.. ce nu l-au cunoscut..

a722e44debc1e091f2b663897f426c7d

Nici el nu s-a știut.. de sine, el, n-avuta vreme,

Nicicând nu și-a dorit, ani să trăiasc-o mie..

Din când în când, doar alba nea, i se-ncurca în gene,

Și timpul tot, făcut buchet, ți-l dăruise, Ție..

 

Soarele pare-al jelui, cu sângele-i brăzdând azi cerul,

Și timpul fuge. Din urmă parcă, să-l ajung-ar vrea..

Dar e cu neputință, căci el trăit-a gerul

Ce vine.. te dezmiardă, în brațele-i te strânge și sufletul ți-l ia.

 

Tună înspre apus.. tună în pieptul meu.

Și par a mă trezi, din somnul ce se doarme.

Potecă noroioasă, pieptișă, urc cu greu,

Pe ochii mei cei goi, se prindi a țeșe scame..

 

Cu mâinile schiloade, mă văd scurmând pământul,

Cu buzele-mi pietrite, tot eu-mi citesc Cuvântul..

În groapa-mi, mă cobor.. și îmi aștern mormântul..

Și tot ce-mi mai doresc.. Să mi Te cânte.. vântul.

2380c879071301acce508692ea38875b

Gol..

20190517_184240

 

În juru-mi, nesfârșit pustiu.. si-atâta gol,

Iar în al pieptului meu coș.. doar un fost plin..

Șoapte-mi aduce numai vântul.. făcând ocol,

Și povestind dureri, cu glasu-i mirosind a vin..

 

Mi-s pașii grei, prin lume, tot cătând cărare,

Nesocotind că poate.. pe-aci cărare nu-i.

Și că fantasmele ce se zăresc în zare

Sunt vise pribegite.. vise a nimănui..

 

Azi gândul mi-i încet, iar vorba-mi stă ascunsă,

În suflet răstignită, ca un Hristos, pe moarte.

Căci am gustat pelin, prin taina nepătrunsă

Și-n mine au crescut, lăstuni- trăiri deșarte..

 

De pleoapele-mi stinghere, lujerii și i-au prins

Cu spinii lor închis-au, privirea-mi stăruindă,

Până când într-o noapte, peste mine a nins.

Iar frigul viețuirii, -ncepu să mă cuprindă..

 

Și singur adormii, să mă trezesc tot singur,

Hălăduind prin lumi, fără de început..

Și fără de sfârșit, precum un mândru ligur,

Ce din dureri făcut-a, de nesfărmatu-i scut.

 

De mine am să uit.. damnat mereu uitării..

Or să mă uite munții. Și stelele mă uită..

Către apus mă trag.. nu mai răspund chemării,

Căci nebunia mea, în veci, fi-va hulită..

 

Și hăul nesfârșit, azi brațele-mi întinde..

Oo mlădioase brațe.. cum altele nu sânt.

Îmi cânte pe-nserat, cu-amar, duioase flinte,

Cald m-oi întinde eu.. pe recele pământ.

20190526_233139

Secat..

555

În pieptul meu, aud strigând,

Ce eu nicicând, n-am auzit.

Și inima, îmi simt bătând..

Copac uscat, ce a-nflorit.

 

Cu flori rotunde, azurii..

Tămâind, la pașii mei.

Pe sub stele, mii și mii..

De amar, mi-s ochii grei.

 

Căci din urmă, vine timpul,

Mă ajunge, și îmi spune.

Cu glas dulce, precum vinul:

– Încotro, te-ndrepți, bătrâne?

 

Către-a viselor fantasme?

Către lumea făr’ de mine?

Către-a fericirii spasme,

Care crezi c-ar crește-n tine?

 

Iar din negrul cer coboară

Peste mine, mândru ger.

Mă cuprinde.. mă-nconjoară..

Ale mele flori, azi pier..

 

Câte una, câte două..

Crengile goale-mi rămân.

Peste mine-aș vrea să plouă

Cu vechi foc. Aspru. Hain..

 

Mă privesc, în luciul lunii,

Gol, cum n-am mai fost vreodată.

Cu ochii, precum tăciunii,

Lăcrimând, la cruda-mi soartă.

 

Rezemat de umbra mea,

Simt bătaia, cum se-oprește..

Iar în pieptu-mi gol.. de-acuma

Flori nicicând, nu vor mai crește..

 

 

 

Depărtările timpului

– Fragment 2 –

 

“Dumnezeu, există doar datorită nouă, oamenilor..”
Dumnezeu.. Da, El.. Eternul.
A fost și El creat, de cineva, ori de ceva anume.
Poate de fata aceea, mlădioasa trestie, cu ochii ei, mari, negri, rotunzi și abisali, în care, El, Dumnezeu, a pus toate nopțile..
Dar stai.. Cum a putut Dumnezeu să pună toate nopțile în ochii ei, mari, rotunzi,negri și abisali, dacă ea L-a creat pe El?

Imposibil! Imposibil!

Nebunia părea să crească neostoit, în cutia lui craniană.

Cutia? Cum adică? El avea un cap, și poate că era nebun, dar nebunia se găsea în capul lui. El nu avea o cutie, pe umeri.
Cum să meargă așa, cu o cutie, pe stradă, printre toți acei oameni, care, pe umerii lor purtau capete.
Nu! Hotărât nu. El nu avea o cutie pe umeri.

 

– Ba da, nene. Ai o cutie. Cutia craniană. Așa ne spunea, Petrescu, la școală.
Că avem, pe umeri, o cutie craniană, și că înăuntrul ei, avem un creier.

Tu, Belciule, tu, nu prea ai creier înăuntrul cutiei tale craniene.

Așa spunea Petrescu, și râdea de Belciu.

Nu mai știi nene? Nu mai știi?

– ..

– Și mai zicea, Petrescu, nene, mai zicea Petrescu, că el, când era la școlile speciale, a pus mâna pe cutiile craniene, și le-a studiat, nene.

Mai zicea Petrescu, că, odată, pe când, încă se mai cerneau plumbii prin cețurile de pe malul Prutului, i-a adus, un prieten al său, un mort.

Mort de tot, nene. Nu ca atunci când mă joc eu cu ai lui Pițigoi, și zicem că eu sunt mort, iar ei trebe să mă-ngroape. Mort nene, mort!

  • a adus prietenul lui, un mort, care avea un plumb în spatele urechii drepte.
    Mai zicea Petrescu, că îi curgea creierul mortului nene, pe gaura plumbului.

Și el..

Nene, tu mă auzi pe mine?

Așa!

Și el, Petrescu, cu halatul lui alb, cu ciocul sur, și cu nasul ascuțit, cum îl știi, ca de găină, a luat mortul și l-a trântit pe masa pe care curăța porcul de fiecare Ignat.

Și acolo nene, l-a tăiat.
Ca pe porc l-a tăiat nene. La gât mai întâi. Apoi pe după gât.

Așa povestea Petrescu, nene. Și a luat capul mortului, nene. A vrut să vadă ce avea în creier.

Zicea, că a găsit plumbul, în spatele ochiului, nene.
Nene!

Nene.. iar nu mă asculți, nene?
– ..

– Așa nene. Mai zicea Petrescu, nene, într-o seară, când s-a ciupit la cârciumă, la nea Bușitu, că a scos tot din cutia mortului nene, și a dat la motanul lui să mănânce, ăla mare, și umflat, de parcă zici că a înghițit o beșică de porc.

Cum nene? Cum să de-a creierul la motan? Ai văzut ce urât e motanul, nene?

Și mai zicea.. mai zicea, nene, că a fiert capul gol al mortului, și a dat pielea la o parte, și a păstrat, cutia.. cutia aia craniană, și că o are și acum. O ține în pod, nene.

Urât tare, Petrescu ăsta nene, nu-i așa?

Urât tare, fir-ar el, cu neamul lui, și cu halatul lui alb, și cu pantofii lui care lucesc, când trece printre băncile noastre de la clasă. Al dracului, mai lucesc.
Cred că îi unge cu grăsime, nene. Cu grăsime de om.

Numai papucii tăi, nu lucesc nene..

 

(De unde grăsime de om? Cu toții suntem slabi ca vai de noi. Doar piele și os. Mâncăm o dată-n zi, când e foamea mai mare, și când gândurile nu sunt de ajuns pentru a ne hrăni. Mâncăm grâu fiert. Dar nu fiert de tot. Doar puțin, încât să se umfle în stomacele noastre, și să ni se pară că am mâncat atât de mult, încât plesnim. Ca motanul mare și urât al lui Petrescu.

Slabi, precum calul cel frumos, pe care, trestia mlădioasă, cu ochii mari, negri, rotunzi și abisali, în care Dumnezeu a pus toate nopțile lumi, îl țesăla în serile târzii.

Slabi.. și goi.. în fața vremii, în fața durerilor.

Uneori atât de neputincioși, asemeni mortului pe care l-a scalpat Petrescu..)

– avea pusă lângă el, cutia craniană, nene.

– ..

Înseamnă că și el are o cutie.

Ce o fi în cutia lui craniană? Plumbi?

Da.. plumbii lumii se adunaseră acolo..

Nimicuri. Vechituri, aruncate, fără noimă.

Un pian vechi, cu clapele prăfuite, stă într-un picior, și acela șchiop, pe colțul unei cărți, și ea veche. La fel de veche precum pianul.

Cineva cântă la el. Niște degete de marmură, frumoase degete, aleargă zvelt. Sar din gamă în gamă, de pe o notă pe cealaltă.

Fericire e în cutia lui craniană.

 

Trestia mlădioasă cântă.

Ea.. cu siguranță, Ea, l-a creat pe dumnezeu.

 

Pisoiul lui Petrescu, răstoarnă paharul plin, pe jumătate, cu vin.

Hărmălaia începe în cutia de pe umerii lui.

În mii de cioburi, se sparge paharul. Totul e de-a valma. Se rostogolește pianul, cad, grinzi, din cerul lipsă, crivățul își urlă șuieratul lung, asemeni unei locomotive, se sparg geamurile, căci cutia lui are geamuri, vise vechi încep să îl lovească, iar visurile, se pierd, în foi mâncate de molii.

240e7b9f7f9d1b7b844954fbee69047c

Doar vinul a rămas întreg, gravitând. Urlă nebun, întreaga lui cutie.

Se trezește cu, mlădioasa trestie, cu ochii mari, negri, rotunzi și abisali, în care ai fi putut jura, că Dumnezeu a pus, toate nopțile, în brațele lui.
Vinul căzu, împrăștiindu-se pe parchetul murdar și uscat, care îl absorbise asemeni unui burete uscat.
Liniște!

Totul tăcu, totul se opri. Niciun zgomot.

Doar el, și ea, nedumeriți, dar totuși, atât de plini și de întregi.
Cum? Cum ajunsese această nebuloasă, în brațele lui seci?
Murise?

Ori, trăise el vreodată?

..

 

Simți o răceală sub ceafă.

Deschise ochii! El nu avea ochi mari, nici rotunzi, nici abisali. Ochii lui, erau seci și goi. Uneori, își spunea că nici nu ar trebui să îi aibă. Poate cineva are mai multă nevoie de ei, decât el.

El e învățat să umble orbecăind. Ce să mai facă și cu ochii.

Cu siguranță Petrescu, i-ar scoate ochii, cu mare drag.

Poate că și-ar hrăni motanul cel urât cu ei..

Sau măcar unul să îl poată oferi, căci, Dumnezeu, a fost bun cu el, și i-a dat doi.

 

De cum deschise ochii, realiză, că în fața lui, se întindea răsăritul. Dormise întreaga noapte, pe o bancă, a cărei vopsea se scorojise. Albastră a fost cândva banca. Albastră ca cerul.

Cerul pe care îl vede el acum, e roșu. Sângerează. Iar soarele dimineții, prizonier, în spatele unei linii de sârmă ghimpată.

Cine a închis soarele?

Eliberați-l!

Eliberați-l acum, am spus!

57511579_2347877052098732_1786011740010446848_n

 

Degeaba.. nu răspundea nimeni!
Soarele, nici el. Înghețase parcă, acolo, în spatele firului de sârmă ghimpată.

Un prizonier tăcut. Vinovat poate, pătruns de remușcări. Poate el îl împușcase pe mortul lui Petrescu.

Nevinovat, poate. Gândindu-se că o veșnicie are să stea în spatele firului de sârmă ghimpată. Departe, de copii lui, de soția lui, de casa și de laița lui, pe care își întindea oasele, care trosneau, după o zi întreagă de tras la plug, alături de boii lui, de sub opaițul, afumat..

Vinovat.

Nevinovat.

Vinovat.

– Nuu, mort nene, mort!

– Iar tu, mă? Iar tu?

– Eu nene. Doar eu. Doar de mine ai parte. Tu nu vezi că ești singur?

Poate că nici pe mine nu mă ai.

– ..

– Am venit la tine, nene, când dormeai. Strașnic dormeai. Nu te dădeai trezitului, nene.

– Eu.. eu am vi..

– Ai visat nene, ai visat. De unde să apară mlădioasa trestie, cu ochii mari, negri, rotunzi și abisali, în care ai fi putut jura, că Dumnezeu a pus, toate nopțile? Aa, de unde?

– Dar eu..

– Nimic nene. Scoală-te și hai să mergem. Să pornim, că ne prind căldurile amiezei și iar o să te doară cutia craniană.

– Nu merg niciunde.. Nu mai merg.. Eu nu..

Eu rămân aici, să vorbesc cu prizonierul.

Prizonier peste a cărui față, în departare, se nășteau câteva păsări lungi.. Apăreau și dispăreau.. asemeni clipirilor, unor ochi mari, negri, rotunzi și abisali..

– De ce, nene? De ce să nu mergi?

Trebuie să mergi, căci Petrescu, l-a prins pe Belciu, și vrea să îi sfredelească și lui cutia craniană, să îi arate că nu prea are creier în ea..

 

Un nod i se opri în gâtul uscat.

Nu își putea aminti când înghiți ultima dată o cană de apă. Ori poate de vin..

Vinul, din cutia lui.. vinul pe care îl băuse parchetul din cutia lui.

 

Simți peste brațele pe care nu le mișcase de când deschisese ochii mici, goi, seci, căldura trestiei.. Mireasma părului ei, se ridica către fața lui roasă de vreme. Și-ar fi dorit să nu se ridice, să nu plece.
De partea cealaltă a firului de sârmă ghimpată, soarele, prizonier, privea către el. La fel, nemișcat.. Un prizonier alături de un alt prizonier.. Condamnat deja.

Unul de o parte, celălalt de cealaltă parte.. Parte, de ce?
– De închisoare, nene, de închisoare.

Căci asta e lumea. O închisoare.. O ocnă fără de sare, spre ale cărei zări, dacă privești, zărești libertarea.. în moarte..

Singurele momente în care, ți se dezleagă mâinile, pe timpul detenției, sunt cele, în care, zâmbești..

– Tu.. Tu.. ești eu.. Ai crescut.. ești eu..

– Nu, nene. Ți se pare, nene.

Eu sunt eu, și nu vreau să fiu tu, când cresc. Vreau să fiu tot eu.

 

– ..

 

Din crengile, încă rouate, ale teiului de deasupra băncii, căzu o picătură, ce se așternu pe buzele-i crăpate. Avea gust de vin..

Pianul, începu iar să cânte. Duios cânta..
Pe o masă, Petrescu, îi scotea ochii..

Parchetul se îmbătase, și începu să strige militărește..

Nu îi păsa..

Asculta cântecul pianului, care parcă întinerea, sub degetele de marmură..

Soarele, îi mulțumi, și se ridică ușor, lăsând în urma lui, firul de sârmă ghimpată, prizonier al singurătății.

Zâmbiră..

Foc..

c9e321f9df3a57a7d9eb7164828aa9c3

Pășește-agale printre spice,

Minune, în vâltoarea ei

De frumuseți i-s ochii grei,

Cu păru-i mirosind a flori de tei.

 

Nu cată taina să despice,

În astă lume, drumu-și știe,

Iar sufletul, i-e cât o mie..

Eu mă ascund, ca toamna în câmpie

 

Din urmele pașilor ei,

Răsar izvoare, se nasc crini,

O cheamă-n gând munții străini.

Dar drumul nu-și ogoaie.. se duce spre Treimi..

 

De-i noapte-adâncă, flacără-i ea,

Și luminează lung, cărări nebănuite.

Cu glasul ei renaște, speranțe ofilite

Și fricile alungă.. cu zorile mijite.

 

Drumeț în calea ei, fost-am și eu, nebunul.

Mereu privind spre stele,

Cetind pe chipul ei, eternele pastele*,

Timid, de după suflet, vorbind în acuarele.

 

Dar eu mă sting, căci vremea mă îndeamnă,

Și poate m-o-ntâlni, pe celălat cearșaf..

Unde m-o judeca, al zilelor zaraf.

Și tot ce îmi doresc.. să-mi scrii un epitaf.

 

*pastele- defectiv pasteluri.

Descendență..

fallin2

Pe coastele munților, urcasem noi.

Împreună. Un eu, și un alt eu.

Uneori târâș, alteori, în zbor precum un zmeu.

Rostogolindu-ne acum.. ne pierdem în noroi.

 

Cu ghearele am apucat copacii verzi.

Cu dinții, din vechea stâncă am mușcat,

Din piele, făcusem frângii pe-nserat.

În prăvălirea mea, te chinui, din ochi să nu mă pierzi.

 

Și-am tot urcat, privind, spre stelele pustii.

Ne-am dus, din când în când în spate,

Mânați mereu, de crude-a-noastre fapte.

Un eu, și un alt eu, spre clipele târzii.

 

În drumul nostru, ori doar în al meu drum,

Am întâlnit, celestele lumini,

Cu tălpile, îmbrățișat-am spini,

Și-n podul minții, viața.. făcut-am scrum.

 

Când munții se sfârșiră, urcat-am în văzduh.

Pe trepte nevăzute, prin chinuri necitite,

Aduse de prin vise, de timp, mucegăite.

Până ce într-o zi, picat-am prin produh.

 

Prin apele înghețate, încă mă adâncesc.

Și de piciorul stâng, mi-atârnă un plumb greu,

De om nu-i făurit.. el e celălalt eu..

Ce spre adânc mă trage.. ca să mă prăpădesc.

 

Ori poate că mă poartă, spre lumile de foc.

Ori nu am fost nicicând, un eu și un alt eu,

Poate am fost un vis, al unui Dumnezeu..

Sau fost-am doar o umbră, sub al luminii joc.

 

 

Căci mor trăind…

cocinaitaly

comida italiana

Endorfinul

Diminuează percepția durerii - Generează fericire !

Cultural.21

Mic ghid (foarte) subiectiv de lifestyle cultural

Poezii pentru sufletul meu

REVISTA ROMÂNILOR DE PRETUTINDENI * LITERATURĂ, ARTĂ ȘI CULTURĂ

doar, o viaţă

eu trăiesc, când să fiu supărat

Arinuck ptl

Praising the Lord, the King of Kings, Jesus Christ! Having Joy!

BursaSite România

Web Design · Publicitate · Design Grafic

Blog-ul lui Adrian

Gânduri, şoapte, pași în strungi şi verbe…

simple Ula

I want to be rich. Rich in love, rich in health, rich in laughter, rich in adventure and rich in knowledge. You?

literatoluisrodriguez

Literatura y consejos.

herschelmann fotoblog, bestpixel-photowerkstatt-hamburg.de

einige mehr oder weniger tolle Ideen um die Fotografie und die Bildbearbeitung

HopeLess

Scrisul face parte din mine, din viață... ca de altfel, arta în toate formele ei!

arta si natura

O constiintă încarcată are nevoie sa se confeseze. O operă de artă reprezintă o confesiune. Albert Camus

Claudia Adriana

iulie in doi