De-ar fi..

De-ar fi dorul, o scânteie

Ce se stinge peste noapte,

N-ar mai vărsa ochii șoapte

Ce se-adună-n heleșteie..

De-ar fi dorul, o scânteie

Ce se stinge într-o clipă,

N-ar mai trece timpu-n pripă

Și pe cer, ar zbura zmeie..

De-ar fi dorul un cuvânt

Ce se stinge în văzduh..

N-aș mai sta ascuns în stuf,

Mut și rece, ca-n mormânt.

De-ar fi dorul sânge-n vine

Ce ar sta, când noi murim,

Când pe veci înmărmurim..

L-aș scrie pe voi veline..

De-ar fi dorul, doar un vis

Ce în dimineți se pierde.

Mi-ar rămâne somnul verde

Și aș cere nopții: bis..

De-ar fi dorul o durere,

Ce se trece.. ce se duce..

Răstignit să fiu pe cruce

Să nu treacă-i tot ce-aș cere.

Dară dorul nu-i scânteie,

Nu-i cuvânt, nici sânge-n vine.

Nu-i nici vis.. care te ține,

Pierdut în, de nopți crâmpeie..

Doru-i toate la un loc.

Doru-i cântec de durere,

Dorul e pelin și miere..

Dorul.. un nesfârșit foc..

Torță vie..

Căci, până și dorul, torță vie, uneori lăcrimează.. PT 25.12.2020

Un câmp întreg de albe flori, se-ntinde spre Zenit..

Un câmp întreg, de-albastru dor, viața are să fie.

Sufletul meu, eternul călător.. refuză astăzi să mai stea lungit..

Și-aleargă ne-ncetat..mereu arzând, precum o torță vie!

Și Cerul mă udă, cu nesfârșit potop

Dorind să-mi stingă rugul.. pe care-l port în mine.

Dar pe-al meu dor țipând, n-ajunse niciun strop..

Ascultă-n astă iarnă, doar viforul din vine.

M-am rezemat încet, de cele nopți prealungi,

Și-am așteptat un licăr, un strigăt peste vremi..

Și s-au ciocnit în alb, pe ceru-Ți, două stânci.

Iar flacăra-mi nebună.. răspunde când o chemi!

Un trunchi uitat, de veacuri, și pe-năuntru gol,

Ce răsuna de vânturi.. ce șuiera uitare..

Azi e-mbrăcat în verde.. îmbrățișat domol,

De ieder-aguridă.. de dulcea-i răsuflare.

O să mă rup de lume.. de cel amarnic loc,

Și vântului m-oi da.. și către Tin’ mă poarte..

Și-n părul Tău s-or pierde.. ca în al vieții joc,

Mâinile mele aspre.. precum coperți de carte..

Îngheată-mă în ierni! În stihu-Ți, și-n cuvânt!

Oprește-mă în vremi.. damnat spre veșnicie..

Iar dacă o să mor, dorul fie-mi mormânt.

Căci numai altă torță.. o stinge torța vie!

Gondolier..

.. Pe râul dorului..

Mă frânge, tu, visare, și spre real mă du!

Or poate tot ce e, visare nicicând fu..

Și cerul ce se-ndoaie, de dorul reîntâlnirii

E doar și el flămând, de faldurile simțirii..

Scrutând cu nebunie, pe orizont de ape,

Mă pierd ca un condor, ce piscul azi își cată.

Or ca un moribund, ce groapa vrea să-și sape

Dar moartea nu se-ndură.. cu viață îl adapă.

Mă-ngheață-n aste vremi.. și-n ale tale brațe!

Călduri să nu răzbească, nicicând a dezgheta..

Cunoașteri nu pătrundă, între degetele soațe..

Primește-n palma-ți alba, de stâncă palma mea.

Tu râu, azi liniștit, cu ape limpezii,

Lasă-mă în tăcere, eu gondolier să-ți fiu..

Și când te-ncearcă dorul, în serile pustii

Te-oi mângâia plăpând, cu al meu cuget viu.

Așa cum mă știu azi, nu m-am știut nicicând.

Cu-atâta dor amar.. avid după Cuvânt,

Nu mă frânge visare.. Ci spre Zenit mă du..

Căci unde-ncepe ne-nțelesul.. acolo începi tu..

TE DU..

Și-i brumă argintie, și-i chiciură, și-i frig,

Peste-amintiri ce bat, cu pumnii-n piept la mine..

Ți-aș mai fura un zâmbet, ce-n vene să-mi înfig,

Că nu știu de-oi mai fi.. să te zăresc pe tine.

Să nu crezi tu, că te-am uitat!

Or că de tine, eu nu vreau a ști..

Dar pasul tău de fum, s-a-ndepărtat,

Iar inapoi.. nicicând n-o să mai vii.

Zăpezi de vremi, azi îți sugrumă calea,

Și-n spate de privești, nu vezi decât.. noian..

Dar prin a lui desime, te rog, primește-mi jalea,

Și-o strânge tu la piept, ca pe-un copil orfan..

Mă-ncearcă vremea, și mintea mi-o încearcă,

Cu păcuri ce mă-mbie, spre marea de uitare..

Da-n seri, pe amurgite, pe gânduri, mai simt parcă,

Încet, cum se ivește, întâia-ți sărutare.

Mi-s palmele pustii.. și împietrite-mi sunt..

Și dor le e acum, să-ți mai cuprindă trupul.

Prin păru-ți să se piardă.. și-n cugetul cărunt..

Dar rogu-te nicicând.. tu nu-ți întoarce drumul!

Te mistuie, te du.. spre-abisul de argint!

Căci gândul meu, se va-nsoți cu tine..

Și-ți va șopti, domol, din tot acel cuvânt,

Ce pentru tin’ l-oi scrie, în nopțile veline..

Năucire..

 

De nicăieri, și către nicăieri.. acolo-mi merge drumul,

 

Când zilele, nicicând n-au fost.. doar nopți.. nopți cu duiumul.

 

Nu răsărit.. nu eu, apus.. or câte-un licăr, cu gându-i somnoros..

 

Doar goliciune fără de ecou, surdă bătând, în pieptu-mi găunos.

 

 

 

 

Nu te mai văd.. nu mă mai văd.. decât.. pe alte drumuri.

 

Te-ndepărtezi. Iar eu mă pierd, ca ale toamnei.. fumuri..

 

Și-n urma ta.. a mea urmă acum, nu poate a rămâne,

 

Dar într-o noapte, peste timp, înfrigurați, ne-om întreba..

 

                                                         „Cum îți mai e, străine?”..

 

 

 

 

Or trece veacuri peste noi.. iar între noi, de murmur luntre,

 

Ce pentru noi, acum e-odor, pentru ei toți, vorbe mărunte..

 

Lumi or muri, și lumi s-or naște.. aci, sub nopți de chihlimbar..

 

Noi de-om zâmbi.. or de-om jeli.. în ochi ni s-o citi amar.

 

 

 

 

Din palmele-ți de marmur-azurie.. să-ți crească florile cerești,

 

Ce te-or purta, pe ale lor petale.. pe calea către tine, aceea ce tu ești..

 

Nicicând, tu nu privi-napoi.. aci-s doar eu.. Nebunul,

 

                                                                                          -și-..

 

De nicăieri, și către nicăieri.. acolo-mi merge drumul..

 

 

 

 

 

Istovit..

received_487716698661427

Ohh, ce frig mai e prin pieptu-mi gol
Și-a ce pustiu.. răsună gândul,
Când mii dureri se-adună-n stol,
Și înspre min’ și-așteaptă rândul.

Azi nu mai știu, ce-ai vrut să-mi fii..
În strașnica-mi tăcere, zac ateu,
Mi s-au zdrelit genunchii vineții
Eu condamnat aștept, să-mi fii călău.

Frică nicicând eu n-am avut, nici tu să n-ai..
Cu ură să lovești, precum în ultimul mișel.
Nici remușcări.. Eu fost-am doar un pai,
Iar lumii îi e totuna, cu el or fără el.

Văzut-ai poate-n mine, un pâlpâit albastru,
Or poate-un clovn de circ, un mort, or poate-un bleg.
Dar totuși, ce sunt eu? Întreb al nopții astru,
Când eu din mine rup, și dau, pentru a fi întreg..

Și-aș vrea să fac curat, pe dinăuntrul meu,
Sufletul să mi-l spăl, cu-a cerurilor ape.
Dar gândul meu buimac, legat de pasul tău
Doinește pe-nserat, eterne mândre șoapte.

Cum te-am știut, nu te mai știu..
Or nu mai ești.. Or, nici n-ai fost.
Mi-i scrisul gol, și plânsul griu,
Iar drumu-mi prăfuit, mi-i fără rost.

Tărie Doamne, Tu, să-mi dai
Să urc încet, Golgota mea..
S-aud departe cânt de nai..
Și-n piept să simt.. doar fulgi de nea.

Iar tu, plecând, din a mea lume surdă,
Drumu-ți te poarte, spre zările veline.
Cu scârtâit de timp, ascuns în colț de umbră,
Te rog, să tragi, și ușa, după tine..

received_2362574483781574

Cred, și simt, tot ceea ce spun.

Și cred că și cei care îmi spun lucruri.. le cred și le simt..

Nouă..

e9a2adfb34b8c675841af42a4445cff9

Pe vechea cărare, zarzărele dau în pârg.

Și lumea se frământă, de parc-ar fi lunea de târg..

Timpul buimac, privește cu-al lui sârg..

Către apus..

 

Eu am crescut.. Crescut-mi-au dureri mute,

Iar aripile mi s-au stins, în vorbele-mi mărunte.

Trecut-au zile, vreo trei mii două sute..

De când te-ai dus..

 

Și vrut-ai tu, ca să mă știi plecat..

Pe goale meleaguri.. și fost-am eu legat,

Nu m-ai lăsat să trec, peste al morții hat..

Tu ai murit.

 

Dar ochii tăi, din ochelari, îi știu și-acum,

Mă poartă-n nopțile hălăduind fără de drum

Când sufletu-mi amar, precum un scrum,

Mi-i hăituit.

 

Bunico sper, ca-n calea ta, prin lumile cerești

Cu-ai tăi părinți.. cu-ai tăi bunici să te-ntâlnești..

De mine, și de noi, de-aici, tu să le povestești..

Ca un copil..

 

Și-acum mai simt, cum palma ta

Pe creștetu-mi abanosiu, cu cald curgea,

Și cântu-ți lung și trist, către trecuturi mă purta..

Azi sunt umil.

 

Azi sunt, cum n-am mai fost vreodată..

Pierdut și gol, cu-amarnic plâns, în palmele-ți de piatră.

De doru-ți mi-i ființa fiartă..

Atâta dor.

 

Azi Soarele te plânge, cu raze peste crâng..

Și ale vremii granițe, se frâng..

Oftează codrii, ce de copil te știu. Ei plâng.

Ei plâng în cor..

 

Pe cer s-or înălța curând, mândre făclii,

Și-n pieptul meu, doar doruri, mii și mii..

Ne-om revedea-ntr-o zi.. sub mere aurii..

Bunico.. cu bine, să rămâi..

 

 

Păpușar

20190618_191404

Plouă.

Amarnic plouă.

Plouă de parcă întregile cete îngerești s-au pus pe plâns.

De ce plâng îngerii?

De ce să nu plângă?

Sunt simțire.. sunt trăire.. emoție sunt îngerii. Iar toată simțirea plânge. Toată simțirea trăiește, când durerea cu chinurile ei.. când fericirea. Cea din urmă, nu este nici ea lipsită de chinuri.

Ba, uneori, chinurile ce îți macină trăirea, în cazul fericirii, le simți mai abitir decât cele ce însoțesc durerea. Mai ales atunci când, insul care ești, nu e obișnuit cu zâmbetul, cu fericirea.

Atunci, și mai ales atunci, durerea te întovărășește, precum o boală.

O boală, care, deși sună complicat, în termeni medicali, și care ar fi trebuit să te răpună scurt, acum multă vreme.. nu o face.

Poate ar trebui să îți fie cel mai mare dușman.. dar nu..

E singura care a fost acolo, lângă tine, cu tine, în tine, mereu..

Durere.. Oo.. tu, dulce durere..

Atunci când fericirea, e doar o briză sporadică, în calea sufletului tău, poți ajunge la concluzia, că nu face decât să te încurce. Când, buzelor tale împietrite, le este smuls un zâmbet, durerea de dinainte, nu pare decât o joacă de copii..

Tu, cel ce nu zâmbești. Tu! Tu nu îți dorești să cunoști prea mult din fericire.

Nici nu ai avea loc, în sufletul tău atât de strâmt, pentru ea.

Cel mai probabil, ar semăna asemeni unei excrecențe, pe care ai fi damnat să o porți pe chipul tău, deja schingiuit de urâțenia lumească.

Fericirea, nu ți-ar fi decât un neg.

Un neg pe care ai putea să îl lepezi, într-un spital mizer, în care, după câteva ore de așteptare, te-ar primi un medic, prea grăbit și prea plictisit, pentru a observa că pe halatul lui impecabil, sălășluiesc urmele unei cafele vărsate cu câteva zile în urmă.

Mâna lui tremurândă, pare că se abține cu greu să nu te plesnească.

Din gură i se zăresc dinții îngălbeniți de cafelele pe care le-a băut de-a lungul timpului, și de fumul țigărilor. A băut atâta cafea în viața lui, încât ar putea să înece morții din morgă că ea. Ar mai muri morții încă o dată.

Iar țigările.. a fumat atâtea încât și-a făcut drum până la Lună din ele.

Iar, atunci, când își termină tura.. pleacă grăbit, călcând pe ele.. Se duce spre astrul selenar. Singurul loc, unde poate evada..

Te întreabă sec, în scârbă chiar.. pentru ce ai venit acolo?

Pentru ce ai venit acolo, fără programare?

Cine mă-ta ești tu, de îndrăznești să bați la ușa lui?

Tu.. pricăjit.. îi spui că.. vrei să scapi de neg..

Negul.. e cel ce te.. supără..

Pe mă-tă! Exclamă el.. Tu cu negul mă-tii..

 

Vine furtunos către tine.

Când..

-Ehee.. păi de ce nu spui așa? Ăsta.. ăsta e greu de operat.. De ăsta nu te poate scăpa nimeni.. Auzi tu? Nimeni, nu te operează de el. Iar chiar dacă te operează cineva.. ai șanse mari de tot să mori..

 

Dar tu.. tu știi deja.. Ai știut că o să mori, încă de când ai gustat prima dată fericirea..

Mult mai grea e fericirea decât durerea..

 

Dar plouă.

 

De câteva zile, plouă abitir.

Ehe.. ce de lacrimi au îngerii.

Dar totuși, care o fi motivul lor să plângă?

De ce să plângă, dacă acolo, unde sunt ei, nu e decât lumină și fericire?

Doar liniște!

 

Cât de mult îmi place liniștea. Cât de mult îmi plăcea liniștea când eram copil.. în verile secetoase,

În verile în care soarele nu era pe cer pentru a încălzi, ci pentru a prăji tot ceea ce se năștea ochilor săi.

Era secetă!

Secetă e și acum.

Indiferent cât de mult plouă.. tot secetă e.

Râncedă secetă cu mireasma timpului nesăbuit.

De asta plâng îngerii.. să alunge seceta.

Se sacrifică! Au învățat acest lucru de la Hristos.

 

Învață îngerii?

De ce să nu învețe?

 

Poate că au examen..

Au.

 

Se vânzoleau norii de câteva zile bune, în zare.

Noi, copii murdari, prăfuiți, cu părul mare și cu ochii veșnic roșii, ne alergam unii pe alții.

Ne puneam piedică! Din când în când ne trezeam cu mutrele încă nebrăzdate, în colbul cenușiu.

Același colb care ne usca gurile, și ne intra în nas.

Mai târziu am înțeles că de fapt, norii din zare, nu făceau decât să se joace asemeni nouă.

Și la fel cum noi, uitam să mergem acasă, uitam de trebuiri, uitam de lume, așa uitau și ei de noi, de secetă, de lume. De lumea noastră, de lumea lor.

Atemporali și aspațiali erau norii copilăriei.

 

Iarba grasă și verde din primăvară, acum părea un covor de foc.

Se vedea căldura dansând.

Dobitoacele se înghesuiau într-un petec de umbră.

Ba chiar, s-ar fi omorât între ele pentru acel petec negru.

Oamenii?

 

Oamenii s-ar fi omorât, și încă se omoară pentru lucruri mai puține..

Ehee.. oamenii.. oamenii și neoamenii.

 

Gurile preoților înălțau Sfântul Maslu, către cerul burtos și albastru.

Dumnezeu, cel mai probabil, avea ședință cu părinții îngerilor, căci părea să nu audă vocile pițigăiate.

Nici măcar cele îndelungi stăruitoare ale dascălilor sfioși, care de fiecare dată aveau grijă ca nu cumva să cânte mai melodios decât preotul, să nu se supere antenumitul.

De un perete păreau a se izbi slujbele lor..

 

Mâna de copii murdari, uneori, lua parte la ritual, ghiontindu-se și râzând.

Urmând a fi mustrați ca la carte de fețele bisericești, și nu numai.

 

Alergând coborau copiii dealul.

Într-un suflet și un nor de praf alergau.

Țipau!

  • ar fi supărat pe Dumnezeu. Așa spuneau babele care se cruceau pe la porți, cu baticele legate sub barbă, cu privirea urâcioasă.

 

– Uite-l pe al lui..

– Și al lui..

 

Ai cui erau?

Ai cui eram?

 

Ai nimănui.

Copiii secetei..

 

Atunci, ne adunam cu toții, seara, și mergeam la câteva vădăni, pe care le aveam mai dragi, și care nu ne înjurau de fiece dată când ne vedeau.

Le rugam să ne de-a fire de lână, de mohair, de mătase..

Uneori, pe lângă fire, primeam și lapte cald, sau prune..

Prune proaspete, ori prune uscate..

Uneori primeam prune uscate.. Uscate de acum un an.

Parfumate erau prunele.. Amărui.. ușor afumate..

 

Seara se sfârșea.. noaptea răcoroasă îi lua locul.

Stelele..

Stelele se răsfrângeau deasupra noastră.

Unele cădeau..

În genunchii noștri doar julituri.. Unele atât de proaspete încât lumina stelelor se oglindea în sângele lor.

 

Colbul se așezase..

 

Din firele primite, noi, gloata murdară, cu mâinile noastre mici, slabe, negre și zgâriate, făceam o păpușă.

O păpușă ce părea să fi luptat decenii întregi în războaie necunoscute lumii..

O păpușă damnată moții..

 

– Damnată? Și tu ești damnat!

– Sunt.. sunt..

 

Șușoteam. Iar șoaptele noastre cădeau peste apa puțină a iazului precum o binecuvântare.

Racateții verzi, cântau, când briza timidă le făceau cunoscute șoaptele noastre.

 

Tăcuți, ne duceam la casele noastre.

Urma să primim de mâncare, dar nu înaintea unei urecheli ca la carte, și a unui spălat pe repede înainte. De obicei, era însoțit de plânsete, de schimonoseli.

Dar nu și în acea seară.

Tăceam.

Mâncam.

Ne închinam.

Nu dormeam de fiecare dată..

Treceau orele.. Stelele păreau să își mute locul.

Carul mare alerga, tras de caii Sfântului Ilie..

Sfântul de care ne era atât de frică, vara.

În urma lui, carul mic..

Păreau a fi asemeni nouă, gloatei de copii murdari.

 

La prima rază de șoare, fără să spunem cuiva, ne adunam..

Unul, avea în mână o cazma.. altul o sapă..

În popă părea a fi unul îmbrăcat..

Bocitoare..

Un unul, cu o găleată în mână, în care zăceau aruncate câteva fire de busuioc, stătea crăcănat.

Fața îi era brăzdată de pistrui.

Cu toții ne știam rolul..

În mijlocul nostru, păpușa..

 

– Ea își știa rolul?

– ..

 

Ne îndreptam spre hotarul satului..

Soarele ne privea.. cu ură parcă ne privea..

Primii zece pași în liniște erau făcuți..

Apoi..

 

– Veșnicaaa Pooomeniiireee!!

– Veșnica ei, pomenire!

– De ce te-ai dus tuuu?

– Auu, cui..

– În loc cu lumină, cu ver..

– Cui ne lași tu pe n..

 

Lumea.. oamenii.. neoamenii.. babele care cu o zi înainte ne scuipau, și ne numeau, draci, satane, faraoni împielițați, își scoteau capetele de pe după garduri..

Știau..

Zâmbeau..

Unii chiuiau..

Alții.. alții încă ne înjurau..

Nu ne păsa.

 

De puține lucruri îmi păsa când eram copil..

Acum..

..

 

Ajunși la hotarul satului.. groparii, prindeau a izbi în pământul tare cu cazmaua..

Bocetul și cântarea nu se oprea.

Toată gloata murdară părea prinsă într-un miraj..

Într-un drog menit să ne poarte în altă lume..

Eram în altă lume..

 

Doar păpușa era tăcută.

Cu ochii ei lipsă părea a ne întreba ce avem de gând?

 

Groapa era gata..

Doi dintre noi, prindeau păpușa strâns, de mâini și de picioare.. atât de strâns de parcă și-ar fi dorit să ne scape..

Unii strâng atât de tare, doar fericirea.. de frica faptului a nu o pierde..

Eu.. eu strâng atât de tare doar durerea, la pieptu-mi.

Fericirea e fericire doar atunci când e liberă.

 

În groapă era așezată păpușa de ațe.

Pământul grunzos prindea a o acoperi..

Știam ce ne așteaptă la întoarcere..

 

Gloata celor mari, ne aștepta înarmată.

Cu găleți de apă era înarmată.

Ne udau, iar noi țipau.

Chirăiam.

Gloata adversară, uneori se udau și între ei.

Găleți întregi de apă mângâiau trupurile arse de soare..

 

– De ce să se atace între ei?

– Ehee.. așa e în viață.. așa sunt oamenii.. De fapt, neoamenii

– Nu vreau să fiu neom..

– Să nu fii..

 

 

În curând se întuneca cerul..

Nu venea noaptea..

Venea ploaia!

 

Furibundă!

De parcă ar fi fost un animal de pradă decis să lovească fatal.

Fulgerele loveau norii din urmă cu biciul lor de foc.

Ploua..

Strașnic ploua.

Mirosea a pământ ars.. a suflet ars și stins..

Stăteam în ploaie.. ori, sub un copac..

Oamenii erau fericiți.. și neoamenii..

Negul le crescu pe fețe.. iar unii.. unii ar fi vrut ca niciun medic să nu le opereze negul..

 

Plouă..

 

Azi plouă.. dar în sufletul meu e secetă..

 

– Pot să fiu și eu păpușar? Pot nene?

– Poți.. fii păpușarul lumii.. plouă în lumea lor cu fericire..

– O să fiu și păpușarul tău nene.. o să îți îngrop la hotarul sufletului o păpușă, iar atunci are să plouă..

– ..

.. la mine e secetă..

.. atât de secetă..

a

Salcie..

21b8025720f86c6fa2d60452c8080f42

Nu pot să țin durerea-n frâu..

Să plec. Nicicând să n-o mai știu,

Să nu-i trec mâna, după brâu.

Amar păcat.

 

Din pomi cad- încă frunze verzi,

Te-aș mai vedea. Tu nu mă vezi,

Căci între noi, de timp cirezi..

Au adăstat.

 

Și-i cer cu stele, prupurii.

Eu știu, că tu încă mai știi,

Când ne zâmbeam, în deal la vii..

Acum doar morți.

 

La fiecare pas.. prin praf,

Doar cruci, și al lor epitaf.

Lăsat-ai cute pe cearșaf..

Cute de sorți.

 

Te treci precum un vechi Cuvânt,

Mă trec, ca un nimic ce sânt.

Zmee nebune, sus în vânt..

Pe alte căi.

 

Născutu-ne-am pe-același pisc,

Eu fost-am pânză, tu artist.

Îmbățișam sufletu-ți trist..

Și ochii tăi.

 

Cu ei scrutezi, azi, alte zări,

Uitat-ai vechile cărări.

Iar eu-s pierdut. Pierdut pe mări..

Cum nu mă știi.

 

Nici stânci, nici valuri, nu mă frâng.

Chiar de oftez, și chiar de plâng,

La pieptu-mi, iar o să te strâng.

Te rog, să-ți fii!

97a1cdd0b0f0189977c45f84d67c2718

Drum..

3d04961618e75a089e7f8476aeccb7de

Se-aude toaca jeluind, departe-n deal

Și clopotele-nflăcărate-i, țin isonul..

S-a spulberat, spre seara-al vieții val..

Un alt suflet pribeag, îmbrățișează somnul.

 

Al cui o fi? Cine a fost și ce-a făcut?

Avut-a oare el copii? Or copil, fost-a el, zburdalnic?

Poate că îngeri, cete mii, l-așteaptă colo.. l-anceput

Or poate-n iad și-o priponi, azi, spiritu-i năvalnic..

 

N-aud pe nimeni să îl plângă, în drumul ce azi îl străbat,

Și-n ochii lor de curioși, lacrimi niciunul n-au avut..

Oameni străini cu guri căscate, ce au uitat al lor Sabat,

O lume-ntreagă, doar de oameni.. ce nu l-au cunoscut..

a722e44debc1e091f2b663897f426c7d

Nici el nu s-a știut.. de sine, el, n-avuta vreme,

Nicicând nu și-a dorit, ani să trăiasc-o mie..

Din când în când, doar alba nea, i se-ncurca în gene,

Și timpul tot, făcut buchet, ți-l dăruise, Ție..

 

Soarele pare-al jelui, cu sângele-i brăzdând azi cerul,

Și timpul fuge. Din urmă parcă, să-l ajung-ar vrea..

Dar e cu neputință, căci el trăit-a gerul

Ce vine.. te dezmiardă, în brațele-i te strânge și sufletul ți-l ia.

 

Tună înspre apus.. tună în pieptul meu.

Și par a mă trezi, din somnul ce se doarme.

Potecă noroioasă, pieptișă, urc cu greu,

Pe ochii mei cei goi, se prindi a țeșe scame..

 

Cu mâinile schiloade, mă văd scurmând pământul,

Cu buzele-mi pietrite, tot eu-mi citesc Cuvântul..

În groapa-mi, mă cobor.. și îmi aștern mormântul..

Și tot ce-mi mai doresc.. Să mi Te cânte.. vântul.

2380c879071301acce508692ea38875b

Căci mor trăind…

ore de drum

impresii de călătorie, artă, cultură, spiritualitate, gastronomie, vinuri

Magic Story

slideshow

Aura B. Lupu

Eu. Și atât.

cocinaitaly

comida italiana

Endorfinul

Diminuează percepția durerii - Generează fericire !

Cultural.21

Mic ghid (foarte) subiectiv de lifestyle cultural

Poezii pentru sufletul meu

REVISTA ROMÂNILOR DE PRETUTINDENI * LITERATURĂ, ARTĂ ȘI CULTURĂ

doar, o viaţă

eu trăiesc, când să fiu supărat

Arinuck ptl

Praising the Lord, the King of Kings, Jesus Christ! Having Joy!

BursaSite România

WebSite • Graphic • Marketing

Blog-ul lui Adrian

Gânduri, şoapte, pași în strungi şi verbe…

simple Ula

I want to be rich. Rich in love, rich in health, rich in laughter, rich in adventure and rich in knowledge. You?

literatoluisrodriguez

Literatura y consejos.

herschelmann fotoblog, bestpixel-photowerkstatt-hamburg.de

einige mehr oder weniger tolle Ideen um die Fotografie und die Bildbearbeitung

HopeLess

Scrisul face parte din mine, din viață... ca de altfel, arta în toate formele ei!

arta si natura

O constiintă încarcată are nevoie sa se confeseze. O operă de artă reprezintă o confesiune. Albert Camus