Salcie..

21b8025720f86c6fa2d60452c8080f42

Nu pot să țin durerea-n frâu..

Să plec. Nicicând să n-o mai știu,

Să nu-i trec mâna, după brâu.

Amar păcat.

 

Din pomi cad- încă frunze verzi,

Te-aș mai vedea. Tu nu mă vezi,

Căci între noi, de timp cirezi..

Au adăstat.

 

Și-i cer cu stele, prupurii.

Eu știu, că tu încă mai știi,

Când ne zâmbeam, în deal la vii..

Acum doar morți.

 

La fiecare pas.. prin praf,

Doar cruci, și al lor epitaf.

Lăsat-ai cute pe cearșaf..

Cute de sorți.

 

Te treci precum un vechi Cuvânt,

Mă trec, ca un nimic ce sânt.

Zmee nebune, sus în vânt..

Pe alte căi.

 

Născutu-ne-am pe-același pisc,

Eu fost-am pânză, tu artist.

Îmbățișam sufletu-ți trist..

Și ochii tăi.

 

Cu ei scrutezi, azi, alte zări,

Uitat-ai vechile cărări.

Iar eu-s pierdut. Pierdut pe mări..

Cum nu mă știi.

 

Nici stânci, nici valuri, nu mă frâng.

Chiar de oftez, și chiar de plâng,

La pieptu-mi, iar o să te strâng.

Te rog, să-ți fii!

97a1cdd0b0f0189977c45f84d67c2718

Reclame

Drum..

3d04961618e75a089e7f8476aeccb7de

Se-aude toaca jeluind, departe-n deal

Și clopotele-nflăcărate-i, țin isonul..

S-a spulberat, spre seara-al vieții val..

Un alt suflet pribeag, îmbrățișează somnul.

 

Al cui o fi? Cine a fost și ce-a făcut?

Avut-a oare el copii? Or copil, fost-a el, zburdalnic?

Poate că îngeri, cete mii, l-așteaptă colo.. l-anceput

Or poate-n iad și-o priponi, azi, spiritu-i năvalnic..

 

N-aud pe nimeni să îl plângă, în drumul ce azi îl străbat,

Și-n ochii lor de curioși, lacrimi niciunul n-au avut..

Oameni străini cu guri căscate, ce au uitat al lor Sabat,

O lume-ntreagă, doar de oameni.. ce nu l-au cunoscut..

a722e44debc1e091f2b663897f426c7d

Nici el nu s-a știut.. de sine, el, n-avuta vreme,

Nicicând nu și-a dorit, ani să trăiasc-o mie..

Din când în când, doar alba nea, i se-ncurca în gene,

Și timpul tot, făcut buchet, ți-l dăruise, Ție..

 

Soarele pare-al jelui, cu sângele-i brăzdând azi cerul,

Și timpul fuge. Din urmă parcă, să-l ajung-ar vrea..

Dar e cu neputință, căci el trăit-a gerul

Ce vine.. te dezmiardă, în brațele-i te strânge și sufletul ți-l ia.

 

Tună înspre apus.. tună în pieptul meu.

Și par a mă trezi, din somnul ce se doarme.

Potecă noroioasă, pieptișă, urc cu greu,

Pe ochii mei cei goi, se prindi a țeșe scame..

 

Cu mâinile schiloade, mă văd scurmând pământul,

Cu buzele-mi pietrite, tot eu-mi citesc Cuvântul..

În groapa-mi, mă cobor.. și îmi aștern mormântul..

Și tot ce-mi mai doresc.. Să mi Te cânte.. vântul.

2380c879071301acce508692ea38875b

Gol..

20190517_184240

 

În juru-mi, nesfârșit pustiu.. si-atâta gol,

Iar în al pieptului meu coș.. doar un fost plin..

Șoapte-mi aduce numai vântul.. făcând ocol,

Și povestind dureri, cu glasu-i mirosind a vin..

 

Mi-s pașii grei, prin lume, tot cătând cărare,

Nesocotind că poate.. pe-aci cărare nu-i.

Și că fantasmele ce se zăresc în zare

Sunt vise pribegite.. vise a nimănui..

 

Azi gândul mi-i încet, iar vorba-mi stă ascunsă,

În suflet răstignită, ca un Hristos, pe moarte.

Căci am gustat pelin, prin taina nepătrunsă

Și-n mine au crescut, lăstuni- trăiri deșarte..

 

De pleoapele-mi stinghere, lujerii și i-au prins

Cu spinii lor închis-au, privirea-mi stăruindă,

Până când într-o noapte, peste mine a nins.

Iar frigul viețuirii, -ncepu să mă cuprindă..

 

Și singur adormii, să mă trezesc tot singur,

Hălăduind prin lumi, fără de început..

Și fără de sfârșit, precum un mândru ligur,

Ce din dureri făcut-a, de nesfărmatu-i scut.

 

De mine am să uit.. damnat mereu uitării..

Or să mă uite munții. Și stelele mă uită..

Către apus mă trag.. nu mai răspund chemării,

Căci nebunia mea, în veci, fi-va hulită..

 

Și hăul nesfârșit, azi brațele-mi întinde..

Oo mlădioase brațe.. cum altele nu sânt.

Îmi cânte pe-nserat, cu-amar, duioase flinte,

Cald m-oi întinde eu.. pe recele pământ.

20190526_233139

Secat..

555

În pieptul meu, aud strigând,

Ce eu nicicând, n-am auzit.

Și inima, îmi simt bătând..

Copac uscat, ce a-nflorit.

 

Cu flori rotunde, azurii..

Tămâind, la pașii mei.

Pe sub stele, mii și mii..

De amar, mi-s ochii grei.

 

Căci din urmă, vine timpul,

Mă ajunge, și îmi spune.

Cu glas dulce, precum vinul:

– Încotro, te-ndrepți, bătrâne?

 

Către-a viselor fantasme?

Către lumea făr’ de mine?

Către-a fericirii spasme,

Care crezi c-ar crește-n tine?

 

Iar din negrul cer coboară

Peste mine, mândru ger.

Mă cuprinde.. mă-nconjoară..

Ale mele flori, azi pier..

 

Câte una, câte două..

Crengile goale-mi rămân.

Peste mine-aș vrea să plouă

Cu vechi foc. Aspru. Hain..

 

Mă privesc, în luciul lunii,

Gol, cum n-am mai fost vreodată.

Cu ochii, precum tăciunii,

Lăcrimând, la cruda-mi soartă.

 

Rezemat de umbra mea,

Simt bătaia, cum se-oprește..

Iar în pieptu-mi gol.. de-acuma

Flori nicicând, nu vor mai crește..

 

 

 

Depărtările timpului

– Fragment 2 –

 

“Dumnezeu, există doar datorită nouă, oamenilor..”
Dumnezeu.. Da, El.. Eternul.
A fost și El creat, de cineva, ori de ceva anume.
Poate de fata aceea, mlădioasa trestie, cu ochii ei, mari, negri, rotunzi și abisali, în care, El, Dumnezeu, a pus toate nopțile..
Dar stai.. Cum a putut Dumnezeu să pună toate nopțile în ochii ei, mari, rotunzi,negri și abisali, dacă ea L-a creat pe El?

Imposibil! Imposibil!

Nebunia părea să crească neostoit, în cutia lui craniană.

Cutia? Cum adică? El avea un cap, și poate că era nebun, dar nebunia se găsea în capul lui. El nu avea o cutie, pe umeri.
Cum să meargă așa, cu o cutie, pe stradă, printre toți acei oameni, care, pe umerii lor purtau capete.
Nu! Hotărât nu. El nu avea o cutie pe umeri.

 

– Ba da, nene. Ai o cutie. Cutia craniană. Așa ne spunea, Petrescu, la școală.
Că avem, pe umeri, o cutie craniană, și că înăuntrul ei, avem un creier.

Tu, Belciule, tu, nu prea ai creier înăuntrul cutiei tale craniene.

Așa spunea Petrescu, și râdea de Belciu.

Nu mai știi nene? Nu mai știi?

– ..

– Și mai zicea, Petrescu, nene, mai zicea Petrescu, că el, când era la școlile speciale, a pus mâna pe cutiile craniene, și le-a studiat, nene.

Mai zicea Petrescu, că, odată, pe când, încă se mai cerneau plumbii prin cețurile de pe malul Prutului, i-a adus, un prieten al său, un mort.

Mort de tot, nene. Nu ca atunci când mă joc eu cu ai lui Pițigoi, și zicem că eu sunt mort, iar ei trebe să mă-ngroape. Mort nene, mort!

  • a adus prietenul lui, un mort, care avea un plumb în spatele urechii drepte.
    Mai zicea Petrescu, că îi curgea creierul mortului nene, pe gaura plumbului.

Și el..

Nene, tu mă auzi pe mine?

Așa!

Și el, Petrescu, cu halatul lui alb, cu ciocul sur, și cu nasul ascuțit, cum îl știi, ca de găină, a luat mortul și l-a trântit pe masa pe care curăța porcul de fiecare Ignat.

Și acolo nene, l-a tăiat.
Ca pe porc l-a tăiat nene. La gât mai întâi. Apoi pe după gât.

Așa povestea Petrescu, nene. Și a luat capul mortului, nene. A vrut să vadă ce avea în creier.

Zicea, că a găsit plumbul, în spatele ochiului, nene.
Nene!

Nene.. iar nu mă asculți, nene?
– ..

– Așa nene. Mai zicea Petrescu, nene, într-o seară, când s-a ciupit la cârciumă, la nea Bușitu, că a scos tot din cutia mortului nene, și a dat la motanul lui să mănânce, ăla mare, și umflat, de parcă zici că a înghițit o beșică de porc.

Cum nene? Cum să de-a creierul la motan? Ai văzut ce urât e motanul, nene?

Și mai zicea.. mai zicea, nene, că a fiert capul gol al mortului, și a dat pielea la o parte, și a păstrat, cutia.. cutia aia craniană, și că o are și acum. O ține în pod, nene.

Urât tare, Petrescu ăsta nene, nu-i așa?

Urât tare, fir-ar el, cu neamul lui, și cu halatul lui alb, și cu pantofii lui care lucesc, când trece printre băncile noastre de la clasă. Al dracului, mai lucesc.
Cred că îi unge cu grăsime, nene. Cu grăsime de om.

Numai papucii tăi, nu lucesc nene..

 

(De unde grăsime de om? Cu toții suntem slabi ca vai de noi. Doar piele și os. Mâncăm o dată-n zi, când e foamea mai mare, și când gândurile nu sunt de ajuns pentru a ne hrăni. Mâncăm grâu fiert. Dar nu fiert de tot. Doar puțin, încât să se umfle în stomacele noastre, și să ni se pară că am mâncat atât de mult, încât plesnim. Ca motanul mare și urât al lui Petrescu.

Slabi, precum calul cel frumos, pe care, trestia mlădioasă, cu ochii mari, negri, rotunzi și abisali, în care Dumnezeu a pus toate nopțile lumi, îl țesăla în serile târzii.

Slabi.. și goi.. în fața vremii, în fața durerilor.

Uneori atât de neputincioși, asemeni mortului pe care l-a scalpat Petrescu..)

– avea pusă lângă el, cutia craniană, nene.

– ..

Înseamnă că și el are o cutie.

Ce o fi în cutia lui craniană? Plumbi?

Da.. plumbii lumii se adunaseră acolo..

Nimicuri. Vechituri, aruncate, fără noimă.

Un pian vechi, cu clapele prăfuite, stă într-un picior, și acela șchiop, pe colțul unei cărți, și ea veche. La fel de veche precum pianul.

Cineva cântă la el. Niște degete de marmură, frumoase degete, aleargă zvelt. Sar din gamă în gamă, de pe o notă pe cealaltă.

Fericire e în cutia lui craniană.

 

Trestia mlădioasă cântă.

Ea.. cu siguranță, Ea, l-a creat pe dumnezeu.

 

Pisoiul lui Petrescu, răstoarnă paharul plin, pe jumătate, cu vin.

Hărmălaia începe în cutia de pe umerii lui.

În mii de cioburi, se sparge paharul. Totul e de-a valma. Se rostogolește pianul, cad, grinzi, din cerul lipsă, crivățul își urlă șuieratul lung, asemeni unei locomotive, se sparg geamurile, căci cutia lui are geamuri, vise vechi încep să îl lovească, iar visurile, se pierd, în foi mâncate de molii.

240e7b9f7f9d1b7b844954fbee69047c

Doar vinul a rămas întreg, gravitând. Urlă nebun, întreaga lui cutie.

Se trezește cu, mlădioasa trestie, cu ochii mari, negri, rotunzi și abisali, în care ai fi putut jura, că Dumnezeu a pus, toate nopțile, în brațele lui.
Vinul căzu, împrăștiindu-se pe parchetul murdar și uscat, care îl absorbise asemeni unui burete uscat.
Liniște!

Totul tăcu, totul se opri. Niciun zgomot.

Doar el, și ea, nedumeriți, dar totuși, atât de plini și de întregi.
Cum? Cum ajunsese această nebuloasă, în brațele lui seci?
Murise?

Ori, trăise el vreodată?

..

 

Simți o răceală sub ceafă.

Deschise ochii! El nu avea ochi mari, nici rotunzi, nici abisali. Ochii lui, erau seci și goi. Uneori, își spunea că nici nu ar trebui să îi aibă. Poate cineva are mai multă nevoie de ei, decât el.

El e învățat să umble orbecăind. Ce să mai facă și cu ochii.

Cu siguranță Petrescu, i-ar scoate ochii, cu mare drag.

Poate că și-ar hrăni motanul cel urât cu ei..

Sau măcar unul să îl poată oferi, căci, Dumnezeu, a fost bun cu el, și i-a dat doi.

 

De cum deschise ochii, realiză, că în fața lui, se întindea răsăritul. Dormise întreaga noapte, pe o bancă, a cărei vopsea se scorojise. Albastră a fost cândva banca. Albastră ca cerul.

Cerul pe care îl vede el acum, e roșu. Sângerează. Iar soarele dimineții, prizonier, în spatele unei linii de sârmă ghimpată.

Cine a închis soarele?

Eliberați-l!

Eliberați-l acum, am spus!

57511579_2347877052098732_1786011740010446848_n

 

Degeaba.. nu răspundea nimeni!
Soarele, nici el. Înghețase parcă, acolo, în spatele firului de sârmă ghimpată.

Un prizonier tăcut. Vinovat poate, pătruns de remușcări. Poate el îl împușcase pe mortul lui Petrescu.

Nevinovat, poate. Gândindu-se că o veșnicie are să stea în spatele firului de sârmă ghimpată. Departe, de copii lui, de soția lui, de casa și de laița lui, pe care își întindea oasele, care trosneau, după o zi întreagă de tras la plug, alături de boii lui, de sub opaițul, afumat..

Vinovat.

Nevinovat.

Vinovat.

– Nuu, mort nene, mort!

– Iar tu, mă? Iar tu?

– Eu nene. Doar eu. Doar de mine ai parte. Tu nu vezi că ești singur?

Poate că nici pe mine nu mă ai.

– ..

– Am venit la tine, nene, când dormeai. Strașnic dormeai. Nu te dădeai trezitului, nene.

– Eu.. eu am vi..

– Ai visat nene, ai visat. De unde să apară mlădioasa trestie, cu ochii mari, negri, rotunzi și abisali, în care ai fi putut jura, că Dumnezeu a pus, toate nopțile? Aa, de unde?

– Dar eu..

– Nimic nene. Scoală-te și hai să mergem. Să pornim, că ne prind căldurile amiezei și iar o să te doară cutia craniană.

– Nu merg niciunde.. Nu mai merg.. Eu nu..

Eu rămân aici, să vorbesc cu prizonierul.

Prizonier peste a cărui față, în departare, se nășteau câteva păsări lungi.. Apăreau și dispăreau.. asemeni clipirilor, unor ochi mari, negri, rotunzi și abisali..

– De ce, nene? De ce să nu mergi?

Trebuie să mergi, căci Petrescu, l-a prins pe Belciu, și vrea să îi sfredelească și lui cutia craniană, să îi arate că nu prea are creier în ea..

 

Un nod i se opri în gâtul uscat.

Nu își putea aminti când înghiți ultima dată o cană de apă. Ori poate de vin..

Vinul, din cutia lui.. vinul pe care îl băuse parchetul din cutia lui.

 

Simți peste brațele pe care nu le mișcase de când deschisese ochii mici, goi, seci, căldura trestiei.. Mireasma părului ei, se ridica către fața lui roasă de vreme. Și-ar fi dorit să nu se ridice, să nu plece.
De partea cealaltă a firului de sârmă ghimpată, soarele, prizonier, privea către el. La fel, nemișcat.. Un prizonier alături de un alt prizonier.. Condamnat deja.

Unul de o parte, celălalt de cealaltă parte.. Parte, de ce?
– De închisoare, nene, de închisoare.

Căci asta e lumea. O închisoare.. O ocnă fără de sare, spre ale cărei zări, dacă privești, zărești libertarea.. în moarte..

Singurele momente în care, ți se dezleagă mâinile, pe timpul detenției, sunt cele, în care, zâmbești..

– Tu.. Tu.. ești eu.. Ai crescut.. ești eu..

– Nu, nene. Ți se pare, nene.

Eu sunt eu, și nu vreau să fiu tu, când cresc. Vreau să fiu tot eu.

 

– ..

 

Din crengile, încă rouate, ale teiului de deasupra băncii, căzu o picătură, ce se așternu pe buzele-i crăpate. Avea gust de vin..

Pianul, începu iar să cânte. Duios cânta..
Pe o masă, Petrescu, îi scotea ochii..

Parchetul se îmbătase, și începu să strige militărește..

Nu îi păsa..

Asculta cântecul pianului, care parcă întinerea, sub degetele de marmură..

Soarele, îi mulțumi, și se ridică ușor, lăsând în urma lui, firul de sârmă ghimpată, prizonier al singurătății.

Zâmbiră..

Foc..

c9e321f9df3a57a7d9eb7164828aa9c3

Pășește-agale printre spice,

Minune, în vâltoarea ei

De frumuseți i-s ochii grei,

Cu păru-i mirosind a flori de tei.

 

Nu cată taina să despice,

În astă lume, drumu-și știe,

Iar sufletul, i-e cât o mie..

Eu mă ascund, ca toamna în câmpie

 

Din urmele pașilor ei,

Răsar izvoare, se nasc crini,

O cheamă-n gând munții străini.

Dar drumul nu-și ogoaie.. se duce spre Treimi..

 

De-i noapte-adâncă, flacără-i ea,

Și luminează lung, cărări nebănuite.

Cu glasul ei renaște, speranțe ofilite

Și fricile alungă.. cu zorile mijite.

 

Drumeț în calea ei, fost-am și eu, nebunul.

Mereu privind spre stele,

Cetind pe chipul ei, eternele pastele*,

Timid, de după suflet, vorbind în acuarele.

 

Dar eu mă sting, căci vremea mă îndeamnă,

Și poate m-o-ntâlni, pe celălat cearșaf..

Unde m-o judeca, al zilelor zaraf.

Și tot ce îmi doresc.. să-mi scrii un epitaf.

 

*pastele- defectiv pasteluri.

Descendență..

fallin2

Pe coastele munților, urcasem noi.

Împreună. Un eu, și un alt eu.

Uneori târâș, alteori, în zbor precum un zmeu.

Rostogolindu-ne acum.. ne pierdem în noroi.

 

Cu ghearele am apucat copacii verzi.

Cu dinții, din vechea stâncă am mușcat,

Din piele, făcusem frângii pe-nserat.

În prăvălirea mea, te chinui, din ochi să nu mă pierzi.

 

Și-am tot urcat, privind, spre stelele pustii.

Ne-am dus, din când în când în spate,

Mânați mereu, de crude-a-noastre fapte.

Un eu, și un alt eu, spre clipele târzii.

 

În drumul nostru, ori doar în al meu drum,

Am întâlnit, celestele lumini,

Cu tălpile, îmbrățișat-am spini,

Și-n podul minții, viața.. făcut-am scrum.

 

Când munții se sfârșiră, urcat-am în văzduh.

Pe trepte nevăzute, prin chinuri necitite,

Aduse de prin vise, de timp, mucegăite.

Până ce într-o zi, picat-am prin produh.

 

Prin apele înghețate, încă mă adâncesc.

Și de piciorul stâng, mi-atârnă un plumb greu,

De om nu-i făurit.. el e celălalt eu..

Ce spre adânc mă trage.. ca să mă prăpădesc.

 

Ori poate că mă poartă, spre lumile de foc.

Ori nu am fost nicicând, un eu și un alt eu,

Poate am fost un vis, al unui Dumnezeu..

Sau fost-am doar o umbră, sub al luminii joc.

 

 

Căci mor trăind…

cocinaitaly

comida italiana

Endorfinul

Diminueaza perceptia durerii - Genereaza fericire !

Cultural.21

Mic ghid (foarte) subiectiv de lifestyle cultural

Poezii pentru sufletul meu, de Mihaela CD

la mine versurile au venit singure...din durere si din iubire...eu n-am facut nimic deosebit...decat le-am scris

doar, o viaţă

eu trăiesc, când să fiu supărat

Arinuck ptl

Praising the Lord, the King of Kings, Jesus Christ! Having Joy!

BursaSite România

Web Design - BursaSite România vă oferă servicii de web site profesional la prețuri avantajoase, realizare site-uri de prezentare pentru companii...

Blog-ul lui Adrian

Gânduri, şoapte, verbe în strungi şi versuri…

simple Ula

I want to be rich. Rich in love, rich in health, rich in laughter, rich in adventure and rich in knowledge. You?

literatoluisrodriguez

Literatura y consejos.

herschelmann fotografie blog

einige mehr oder weniger tolle ideen um die fotografie

HopeLess

Scrisul face parte din mine, din viață... ca de altfel, arta în toate formele ei!

arta si natura

O constiintă încarcată are nevoie sa se confeseze. O operă de artă reprezintă o confesiune. Albert Camus

Claudia Adriana

Marcu Claudia Adriana

Blog de ifose

"Trăiesc pentru a scrie și scriu pentru a trăi!"