Povestind în ploaie..

Wim_Wenders_Pina

Se cern din nori, plăpânzii pași de vals,

Cei nedansați. Ce plâng dup-ale tale tălpi.

După ultimul plâns.. după întâiu-ți dans.

Iar muzica-mi din șoapte, plătit-a scumpe jălbi.

 

Cărările te plâng, și dorul ele-ți poartă

Și te îngână-n seară, chemându-te-n amurg,

Eu noapte-aș vrea să-ți fiu, să te-nvelesc cu-o șoaptă,

Ori poate timp să-ți fiu.. Ție să nu mă scurg!

 

Ți-au crescut aripi, și zbor ai învățat,

Spre ceruri neștiute, născute-n a ta palmă.

Din ochi-ți primăvară, lacrimi ai scăpătat

Iar ele s-au întins, precum o mare calmă.

 

Pe ea aș vrea să merg, s-alunec către tine

Ca un Hristos golit, uitat de-ntreaga lume.

Inima să-ți sărut, și să îmi curgi prin vine,

Cum nimeni  nu mi-a curs, în nopțile cu brume.

 

Să fii mereu a ta, nicicând să nu îți pleci,

Să nu te lași pe tine, pierdută în neant..

Sufletul să-ți iubești, să-l porți peste poteci

Ce-or duce-ncetișor, spre-al vieții cald versant.

 

Și plouă iar.. cu soare-n a ta cale..

Dansează printre raze, cu zâmbetu-ți zburdalnic.

Cireșii înfloriți, azi te așteaptă-n vale,

Iar eu te-oi săruta, pe fugă.. mereu grabnic.

 

Când ziua o s-adoarmă, și-apar stele pe cer

Promit să-ți spun povești, în al lumii pridvor.

Povești despre ce-a fost, povești ce nu mai pier,

Despre mine povești.. povești despre-al meu dor..

 

IMG_20180428_061934

 

Reclame

Zăvorât..

imawges

Să nu îți fie teamă. Să pleci-

În mii de rânduri. Nicicând să nu Te-ntorci.

Să lași în urmă-Ți, clipe reci,

Din inimi înflorite, iubirile să-Ți storci.

 

Când bate soarele, spre mare,

Iar gândurile-Ți grele unde,

Se sparg de piepturi seculare

Tu să-mi revii, în lungi secunde..

 

Oare ce străzi, străbați acum?

Ce palme mai colinzi, la pas.. ?

Căci s-a croit, al nostru drum

Și doar apusul mi-a rămas.

 

Apusul cel, ce mușcă ziua,

Și părul nopții îl mângâie.

Când martoră ne era via..

A sărutării cea târzie.

 

Iar degetele-Ți străvezii

Se cuibăresc în alte palme,

Eu Te aștept, dar Tu nu-mi vii

Uitat-ai cărările falde..

 

Ori poate, încă le mai știi,

Și-ai vrea să vii, să mi Te-ntorci.

Dar, eu nu-Ți sunt, cum vream să-mi fii,

Povești cu mine, nu-Ți mai torci.

 

Plecat-am eu, plecat-ai Tu.

Plecat-am.. amândoi!

Ce-a mai rămas, e doar urâtu’,

Și-un epitaf.. pe un pietroi.

Rugi dezrădăcinate..

IMG_20171028_103421

 

Se scutură norii, de timp și-amintiri

De rugi ascultate – vremelnice simțiri.

Se scutură cerul, șub șoapte de vânt

Eu stană-Ți stau Doamne, un semn așteptând.

 

Nu-mi aflu azi calea, pierdut-mi-am eu drumul

A putred și-a vechi, îmi miroase zăbunul..

Croiește-mi o cale, arată-mi cărarea

De-o fi să mă pierd, Tu-mi ascultă rugarea.

 

Un ulm se închină, sărută pământul

Pe coaja lui gri, cu sânge lăsatu-Ți-ai Cuvântul.

Nu-l știu ciți.. Nicicând nu l-am cuprins

Cum vreau acum să îl găsesc, pe-al Tău altar, mereu aprins.

 

Să-mi crești Te rog, precum un Set, vlăstar,

Pe veaca-mi hrubă, zămbi-mi-ar cu amar,

Și-atunci o-i ști, Părinte-a toate ce-s,

Că duhul meu, se-ndreaptă către șes.

 

Dar ceasuri bat acum, și noaptea dă-n lumină

Trecutul e trecut, iar slova-Ți ca’tă tihnă.

Plâng primii asupriți, sub numele lui Dante,

Suflete scapă Tu, din ale morții fante.

 

Pe mine ce mă plec, precum ulmul domol,

Te rog, mă scap-acum, de-al deznădejdii gol.

Cuvântu-Ți nesfârșit, lasă-l să-mi joace-n vine

Acum, măcar acum.. Te-apleacă înspre mine..

IMG_20171028_103500

 

 

 

 

Javart..

sss

Te zbați, Tu – amintire, a vremilor trecute,

Cu-al tău parfum de iasmă, culcată-n al meu piept..

Aripi ce ți-au crescut, te poartă-ne-ntrerupte

Spre-al nost’ apus sfârșit, ascuns în primul sept.

 

N-ai crede-acum, de-ai ști, că pe cuvinte-ți stau,

Că te aștept cărunt, pe recile zăpezi..

Nimic nu mă clintește.. uitării să te dau.

Scrisori să-ți scriu o mie.. De vorbe mii grămezi.

 

Mâhnită iasomie lăsata-i pe-a mea palmă,

Nicicând ea nu se uscă, nicicând nu-mi înflorește.

Ți-i drum spre epitaful, din ce-a lumină dalbă

Ce ziua mi se-ascunde, iar noaptea dezgolește.

 

Salcâmii plâng cu spini, în liniștea buimacă

Ce scurmă-n pieptul gol.. în vidul nesfârșit.

Doar șoaptele-mi-n-amurg, prin părul tău să treacă,

Pe buze eu-ți rămân, devotul cel spășit..

 

Acum nici murmur nu-i.. nici gând și nici vreo slovă,

Nici stih, nici cântec de amar, care să-mi țină pasul.

Ne-am dus spre-albastre-abisuri. Tu- ochi de supernovă..

În nopțile adânci, mi-aducă-ți vântul, glasul..

 

 

 

 

 

Păsări..

P1020031

 

– 1 –

              Trenuri, și căi ferate românești, te zgâlțâie, te ”plimbă” dintr-o parte în alta de parcă ai merge cu o căruță pe un drum pietruit, cu pietre colțuroase ce fac copitele cailor să sângereze, astfel scrisul, pe această bucată de celuloză mi-e mai urât și mai indescifrabil decât de obicei.

Când aveam doar câțiva ani, mă plimbam cu căruța.. și îmi plăcea. În unele mă urcam cu bună voia stăpânilor lor, de altele mă agățam.. Cele mai bune erau cele care, în spate fundătorii își continuau câțiva centimetri, cam de-o palmă, două, scândurile coșului, pe care mă puteam așeza. Riscul cel mai mare era ca atunci când căruțașul era nervos să se întoarcă, să zvârle câteva cruci cu nesaț, și să izbească zdravăn cu șfichiul biciului peste pielea capului, iar pielea capului, piele subțire, să plesnească și sângele să năsădească, ori peste degetele cu care te ții de scândurile fundătorii, ori chiar peste obraz, astfel ajungând să pari ca și cum unul sau mai mulți șerpi se zvârcolesc sub pielea ta. ”Fierb piatra cea scumpă” – șerpii – , și sunt mulți, o coșarcă de șerpi poate chiar două..

– De unde toți șerpii, bunică?

Întrebam eu, un copilandru cu ochii căprui și chipul mai mult decât căprui..

Îmi răspundea bunica.. îmi răspundea, iar eu ascultam, cu capul odihnindu-se în poala șorțului ei, cu ochii alergând pe nesfârșirea albastră a cerului de vară. Răchițica înflorită împrăștia un parfum atât de dulceag.. Visam..

Mai indicate, erau în schimb căruțele cu o inimă de fier mai lungă. Acolo puteam sta liniștit, biciului de foc al căruțașului îi era greu să ajungă. Ba chiar aș fi putut să îl suduiesc și tot nu m-ar fi ajuns. Eram un prichindel timid, fricos de curajul ce îmi zăcea în ființă..

Zi prăfoasă, caldă, văzduhul mușca din norii zgribuliți, speriați parcă, iar ei la rândul lor mușcau văzduhul. Doi câini ce se mușca, ce se sângerează unul pe celălalt , turbați parcă. Doar o găleată – două de apă, îi pot opri din încăierare. Acum, tot câteva picături de apă ar potoli mușcăturile cerului și ale norilor.

Pietrele frigeau în palmele mele micim negricioase. Știu că frigeau, pentru că ocheam și încercam să nimeresc cu ele plopii de pe partea cealaltă a drumului, ce se desfășura prin fața casei noastre, asemenea unui șarpe din grămada acelor șerpi ce ”fiebeau piatra cea scumpă” .

Se aude un zdrăngănit. O căruță. Mă ascund după unul din plopi și aștept. De după curba drumului, cea din capătul satului, se aude un nechezat scurt, apoi, la câteva clipiri ale ochilor mei căprui, apare un cal negru corb, rotat, trăgând după el o căruță, cu o inimă lungă, de fier.

În vârful plopului, un pui de vrabie, învață să zboare, și se aruncă în gol. Cu un țipăt scurt se izbește de țărâna câmpului .. – un astru desprins din înaltul cerului, chemându-și moartea. A trăit atât de puțin.. sau poate că păsările nu trăiesc.. nu trăiesc ca și noi, muritorii, păsându-le dacă trăiesc sau nu. Poate ele nu pregătesc viitorul în nici un fel.. Poate doar se aruncă în gol, clipă de clipă, își întind aripile, și zboară sau mor. Aceasta a murit.

”Sărăcuțul..” , gândeam atunci. Sărăcuțul, gândesc și acum..

Căruța ridică valuri de praf. O mare întreagă de praf își murdărește valurile de mizeria ființei mele. Mizeria ce avea să crească mai târziu, căci de născut se născuse încă de dinaintea venirii mele pe lume.

Lipa lipa, prin praf și pietre, ajung în urma căruței și mă agăț, încălecând inima de fier. Era fierbinte, frigea. Căruțașul beat – moș Alecu, un om al dracului de urâcios, izbește cu biciul pielea calului, și cu gura câteva înjurături de anafură și de popă. Mircea, calul negru, mândru, zmuncește căruța ce părea asemenea unui fulg pentru el. Mă țin bine. Ba chiar îmi crește inima la cât de bine mă țin. Zâmbesc.. rar. Chiar și în copilărie zâmbeam rar.

Un alt țipăt, la fel de scurt sparge sfera de sticlă, în stânga mea. Cu coada ochiului zăresc un mic graur izbind pietrișul. In firicel de sânge i se scurge din ochiul galben, clar.. I se scurge viața.. se duce.

– Unde se duce viața, bunică?

– În pământ se duce viața.. și în cer, și în apă, în copaci.. se duce viața. Fuge de noi viața.. fuge..

A fugit și de bunica viața..

– Eu o s-o prind bunică.. Eu nu vreau să murim..

– Nu o să murim..

O spunea, doar ca să nu mă întristeze..

Roata căruței, neagră precum un fund de ceaun, se izbește de un pietroi colțuros, ce prinse rădăcini, în pământul hleios. Pietroi alburiu, ce străjuia pe post de parapet, la poarta lui moș Gâjgă. În războiul cel mare, moș Gâjgă a fost deportat la poalele Carpaților. L-au prins niște neamuri de leși, deportate și ele prin acele părți, că le umbla la merinde, la potcoavele cailor, la muierile mai zburdalnice, și l-au bătut cu parii până când i-au fărămițat oscioarele. Două zile a stat întins moș Gâjgă pe pământul aspru, apoi simțind că își dă duhul s-a târât până lângă pietroiul ce sălășluia sub aripa unui tei, la umbră.

Ce soartă au pietrele.. mereu înțepenite, așteaptă..

– Ce așteaptă pietrele, bunică?

– Așteaptă începuturi, sfârșituri, alte începuturi.. Gândesc la facerea lumii, la sângele Mântuitorului ce a picurat peste ele..

– Ca o ploaie au picurat, bunică?

– Ca o ploaie.. o ploaie de durere.. o ploaie..

Credea moș Gâjgă, că sufletul lui are să stea să se odihnească la umbra teiului. Nu s-a odihnit sufletul lui moș Gâjgă. Cel puțin nu atunci. Întins pe pietroi, simțea cum acesta se adăpa cu durerea lui. Parcă îi lipea oasele cu albuș de ou.

Trecură prin satul acela o baterie românească, una din puținele rămase. Cei mai mulți dintre soldați erau din Moldova. Moldoveanul recunoaște moldoveanul după față, după căutătură.. Aveau un sanitar cu ei. Sanitaraul, un copilandru la vreo 25 de ani, cu mustața proaspătă pe buza crăpată, purta numele de Dumitru.

Îl luă pe moș Gâjgă, pe care pe atunci îl striga lumea Ion, în spinare, îl duse lângă codrul ce scârțâia sub adierea vântului și-i duse o ploscă la gură. Moșul, care atunci nu era moș, crezu că a murit, și îl îmbie Sfântul Petru cu împărtășanie pe lumea cealaltă. Când simți că e apă, deschise ochii încet. Atât de încet încât ai fi crezut că pleoapele lui sunt fără de scârșit, precum marea cea mare, care își acoperă ochiul cu pleoapa de cer nesfârșit. Și pleoapele îl dureau. Sanitarul l-a întremat pe Ion al nostru și mereu se tot mira:

– Zdravan om ești domnule, dacă nu ai murit după așa o bătaie..

– Pietroiul Dumitre, el m-a ținut până ai venit tu. Când s-o termina războiul, o să îl duc acasă, în satul meu, și când o-i fi obosit, o să-mi odihnesc ciolanele pe el, și o să pufăi tutun uscat. Ehee, casa mea.. satul meu..

– Nu ofta bre, o-m ajunge și acasă..

– Acasă..

Trecu și răzbelul, și veni moș Gâjgă acasă, dar nu înainte de a prinde leșii, unul câte unul și a le găuri burțile, cu cuțitul făurit de un țigan, Relu, dintr-un vârf de coasă. Ascuțit era cuțitul de la Relu. Ai fi putut să îți razi barba cu el.

A cărat moș Gâjgă, Ion pe atunci, pietroiul, mare cât trei bostani, cu carul pe care îl cumpărase. În două luni și ceva ajunse acasă. Nu aveau căruțele roți de cauciuc, negre, ca fundul unui ceaun. Aveau roți de lemn. Caii slabi.. greu a venit moș Gâjgă acasă..

Acum, cu ochii, după puiul de graur, mort, nu apuc să sar de pe inima căruței. Se izbește, eu cad. Mă apuc de mânerul care strânge frâna. Mă târăște căruța câțiva metri.. Calul speriat. Genunchii îmi sunt zdreliți, ferfenițe îmi sunt genunchii, carne vie.

Privirea mi-i în urmă, în ochiul puiului de  graur.

Moș Alecu, crucește cu sete și apoi zice ceva de popă. Nu știe de mine. Căzut în praful ce se ridică spre fundul cerului, îi aud înjurăturile ca prin ceață. Poate praful e ceața ce sugrumă cuvintele. Nu mă doare nimic

Oare ce are moș Alecu cu popa de la noi din sat?

Aveam să aflu mai târziu..

Încep să mă usture picioarele. Nu mai curge sânge. Praful a oprit sângele. Praful e bun la toate și rău la unele.

Pe moș Gâjgă l-a tratat Dumitru, a scăpat. Pe mine cine mă tratează? Cine mă lecuie? Tante Lența, vecina noastră, ar spune, să mă lecuiască focul, de zghihuit. și să nu mă mai agăț de căruțe. Dumitru cine știe pe unde o fi. Dumitru nu lecuie puiul de vrabie, nici pe cel de graur, nici pe mine, puiul de om.. Atunci eram un pui de om, astăzi, nici individ nu mi-s. Azi nu-mi mai sunt. Eu doar ți-am fost odat’ .. La asta s-a rezumat și se rezumă eu-l eu.

La a-ți fi fost cândva..

Dumitru.. și pe mine mă cheamă Dumitru.

Oare o să lecuiesc și eu oameni? Da, o să lecuiesc oameni. Aș vrea să lecuiesc oameni.

Aveam să aflu mai târziu că nu o să lecuiesc oameni.. nu o să lecuiesc nimic..

 

Doar dus..

avertizare-de-vant-puternic-in-estul-munteniei-pe-litoral-si-in-delta-dunarii-pana-la-ora-17-30-158670

Îi ceață-i întuneric, și-i frig, atât de frig..

Închis-am ochii trist, închis-am pe vecie,

Ucis-am fără voie, Lumina-n țipirig

Nicicând n-oi mai deschide, eu, porțile din vie.

 

Ți-ai copt și strugurii, și vin stors-ai din ei,

‘cel negru vin, ce curs-a-n a Golgotei țărână

‘cel vin ce către seară, în numele-mi să-l bei,

Când o s-auzi cântând, fluier bătrân spre stână..

 

Venit-a Moartea rece, cu zâmbetu-i nebun,

Cu chipul de cleștar, cu buze sângerii,

O-mbrățișai cu foc, pe sub al meu zăbun

Și goliciunea-i rece, cu mine-i încălzii.

 

Șoptitumi-a într-una, că n-are să mă lase,

Nicicând nu o să-mi plece. Nici eu nu o să-i plec.

La pieptul ei mă strânge, și-n al meu piept sunase

– O ultimă bătaie, de inimă, – dar sec.

 

Din cerul de-abanos, se lăcrimă o stea,

Cu ochii înghețați, scruta-i lina-i cădere

Pe chipu-mi vinețiu, citii plecarea mea,

Spre ultime tărâmuri, fără de mângâiere.

 

Eu o să-mi văd Hristoșii, și poate Dumnezeii

Hălăduind pe lume, printre morminte vechi,

Fără de nume ele. Strigav-or pocânzeii

Spre albii porumbei, ce zboară în perechi.

 

De sub copac de raze, și caldă auroră

În negura eternă, ajuns-am făr’ de veste,

Îi ceață și-ntuneric, sfârșeală bicoloră,

Viața-i doar o frântură.. un ciob dintr-o poveste..

 

 

 

Odinioară..

dsc8466r

Condrat Iulian Dumitru

 

A fost o vreme, când ne purtam iubiri..

Iubiri, în pagini goale și cuvinte mute,

Când sufletele, nășteau dulci amăgiri

Și-aspru tânjeau, la sărutări neavute.

 

Iubiri de lac, ascunse-n bănci de școală,

Pierdute-n gusturi dulci, ciocolatii,

Iubiri de ochi căprui, și pline de sfială

Iubiri cu șoapte lungi, spre vremile târzii..

 

Căzut-au frunze mii, și mii o să mai cadă

Pân’ ce tu de prin lume, în ochi o să-mi răsari,

Pân’ ce privirea-mi tristă, te-o căuta cu sfadă

Să-ntrebe ochii tăi, de sunt încă avari.

 

Te-am știut cândva, cum nimeni nu te-o ști,

Cu buzele subțiri, și zboru-ți de nichel..

Cu degete de flori, ce prins-au înflori

Când sărutat-au cald, al dorinței penel.

 

Oo, Potcă de demult, ce tare te-am iubit!

Ce te-aș fi-mbrățișat, cu mult te-am mai plâns eu,

Când între noi curgea, Siretu-nebunit

Ce-a înecat în el, gânduri, ca-ntr-un enfeu..

 

Și te-am zărit, în orizont de neguri,

Plouat și zgribulit, nicicând mușcând din Soare..

Din piept îți răsăreau, ale uitării flamuri.

Știut-am că ți-am fost, otreapă călătoare.

 

Să-ți fie calea lină, spre alinatu-ți zbor,

De flori să-ți fie drumul, ce-ți cânte fericirea,

La piept ți-oi ține strâns, atunci când o să mor..

La piept ți-oi ține strâns, dar numai amintirea.

 

 

 

 

Căci mor trăind…

doar, o viaţă

eu trăiesc, când să fiu supărat

Arinuck ptl

Praising the Lord, the King of Kings, Jesus Christ! Having Joy!

Electroprima

Ca să construiești din prima, vino la...

BursaSite România

Construcții website-uri!

Blog-ul lui Adrian

Gânduri, şoapte, verbe în strungi şi versuri…

simple Ula

I want to be rich. Rich in love, rich in health, rich in laughter, rich in adventure and rich in knowledge. You?

literatoluisrodriguez

Literatura y consejos.

herschelmann fotografie blog

einige mehr oder weniger tolle ideen um die fotografie

HopeLess

Scrisul face parte din mine, din viață... ca de altfel, arta în toate formele ei!

arta si natura

O constiintă încarcată are nevoie sa se confeseze. O operă de artă reprezintă o confesiune. Albert Camus

iulie in doi

Marcu Claudia Adriana

Blog de ifose

"Trăiesc pentru a scrie și scriu pentru a trăi!"

Din viață ca-n piață

The funny side of stories

Tu chiar nu vrei să facem sex?

Intimități din așternut

Poveste de Jurnal

Imposibilul îl poti face posibil