Freamăte de cuget..

~ Fragment ~

444444444

Soarele se ascunde sub rochia serii.

Încet, tacticos. Precum un amant care își frământă desfrânata. O face să își muște buza, în timp ce el îi mușcă pulpa albă, fină, cu parfumul florilor din grădina pe care a răscolit-o în graba ei către el. Și.. amantul cu ochii căprui, cu palmele puternice dar fine, își continuă drumul, cu buzele până spre genunchi, iar apusul roșiatec împrăștie ultimele raze către gura lui Dumnezeu.. Gemetele ei, se pierd în pieptul lui de cer, dar el continuă să o înghită, printre picături de rouă.. se pierde, în carnea iubirii, în sângele sufletului, în venele ce îl mână către inima ei.. Noaptea înghite soarele.. Lumina se deslușește puțin, timidă, de după un colț al pământului, alunecând pe geana amantului, către buzele lui de lac..

Pășesc fără o destinație anume. Pantofii negri, oglindesc stelele cerului. Mă așez pe banca șubredă, sfredelită de vreme, și roasă de ploi, de ninsoare, de iubiri vechi cu gust de cele dintâi săruturi, scrijelite de nume ce s-au dorit a fi eterne. Ei bine, nimic nu e etern! Nici măcar Dumnezeu. De fapt, el e cel mai puțin etern dintre noi toți. Noi suntem chiar dacă El nu crede în noi, în schimb, El nu poate exista fără noi. Impropriu spus noi! Eu nu sunt noi.. pentru că eu nu sunt deloc. Nu am fost niciodată, sau dacă am fost, s-a întâmplat să fiu atât de demult, încât, am uitat că am fost. Nici nu contează. Voi să fiți, să vă fiți, și să Îi fiți.

Îmi întind spatele, pe spătarul bătrân. Simt că aici a stat și Dumnezeu.

Nu fumez, dar în seara aceasta o să îmi aprind o țigară. Mă amețește, mai mult și mai repede decât ar facea coniacul de la cârciuma ascunsă de ramurile de salcie, care mângâie pământul, atunci când nu îl mângâie nimeni.

O văd alergând!

Jacheta de toamnă, lungă, și albă, mușcată în jurul taliei cu un cordon desfăcut, îi naște două aripi de înger, ce se zbat teribil dornid să o urce către cer, dar ea se împotrivește, cu atâta încăpățânare, cu atâta nedorință de a muri pentru a trăi, pentru a mușca Luna, poate pentru a se pierde între buzele unui amant cu ochii căprui. Ea nu vrea să mai zboare!

O cunosc! O recunosc!

Fără să îmi dau seama, îmi ridic trupul bătucit, și aș vrea să o opresc. Să o privesc în ochi, să îi spun ceva.. orice. Dar plânge. Lacrimile îi șiroiesc pe obrajii cândva de măr.. îi ajung pe bărbie, pe gât. În lacrimile ei, Luna își revarsă comorile. Totul se petrece atât de repede și totuși atât de încet, de parcă, Preda, a înviat, și stropește cu timpul din Moromeții peste aceaste momente cu iz de amintire.

Trece pe lângă mine ca o furtună. Îmi strânge sufletul între două frunze de salcâm, și îl trage către nebunia pierzaniei, către clipocitul copiilor cu ochii lini, cu pleoapele  înmiresmate de somn.

Din buzunarul pieptului, îi cade o amintire, ce se așterne pe zgura nopții, suspinând.. cu lacrimi în gândul din care a evadat. E o amintire cu mine.. cu noi.. Cu palmele ascunse-n palme, mușcate de focul unui trandafir, arse de ploaia râncedă de vară, călduță, obosite de treptele ce rămân în urma liftului, care, aș vrea să nu se oprească până ce nu ajunge în cer.. nu la Dumnezeu, ci la noi..

Amintirea mea..

Mă aplec și o ridic. Îmi pulsează în palme în timp ce Luna se stinge. O așez în pieptul meu gol și apoi o aud cum se zbate, cum se atinge de pereții prăfuiți, de tavanul ce îmi poposește în gâtul împăienjenit..

– De ce Doamne? De ce abia acum? De ce nu mai devreme, nu mai târziu? Ahh, dacă Te-aș întâlni aș rupe gândul meu de gândul Tău pentru totdeauna, pentru toată clipele în care am plâns, și pentru toate clipele în care am refuzat să râd, să zâmbesc, să mă bucur de bucurii și să îmi mângâi tristețile. Pentru toate astea Te-aș ucide, și m-aș pune în locul Tău.. Și aș fi bun cu Tine, și nu Te-aș trimite în locul meu. Niciodată! Tu nu o să poți fi ceea ce nu sunt eu..

E atât de întuneric, și doar ochii sufletului meu aleargă pe urmele lăsate de pașii ei grăbiți. În zborul ei către durere, o clipire de lacrimă, a poposit pe buza mea seacă. O culeg cu vârful limbii, o mestec cu dinții mei flămânzi, cu palmele o gust.. E o lacrimă atât de tristă.

– Stai!

Strig eu după ea.. Dar numai întunericul îmi răspunde. Nu mai e nimic altceva. Doar întuneric. Alerg, fără să știu încotro, dar vreau să cred că alerg după ea. Trebuie să cred. Trebuie să alerg. Ar fi trebuit să nu mă nasc, ca să nu-ți fiu.. durere, pelin, lipsă și uneori dor..

Mă izbesc de cineva, iar scuzele mele încep să curgă precum o cascadă. Nu îmi răspunde nimeni, dar simt o prezență. O simt ca atunci când eram mic și puteam ști dacă mai e cineva în casă cu mine, sau nu, fără să aud vreun zgomot, fără să văd pe cineva.. Știam.

Simt respirația ce mă bântuie, se rotește în jurul meu și mă privește. Simt ochii aceia.. sunt doi ochi căprui, răi buni.. dar mai mult răi.

Nu e ea..

– Cine ești? Iartă-mă dacă te-am lovit. Alerg după cineva. Ai văzut o fată cu o haină lungă și albă alergând?

– ..

Tăcere..

– Răspunde-mi! Ce e cu tăcerea asta? Cine ești?

Vreau să plec mai departe. Nu pot! Nu pot!

Ce naiba se petrece cu mine? Nu mă pot mișca! Frâiele mele, le-am scăpat blestemelor, plecate către neputință.

– De ce vrei să pleci?

O voce atât de familiară, încât mă sperie, mi se așează peste auzul meu sacadat.. Mi-e frică, așa cum nu mi-a fost niciodată. Tăcerea îmi inundă gura.. Nu apuc să murmur decât un..

– .. eu .. ?

– Da, tu neghiobule. Unde pleci? După ea sau după tine?

Râsul i se amestecă abstract cu vorbele..

– Cine ești? Ce vrei?

– Oo.. da.. cine sunt eu? Dacă ai fi știut cine ești tu.. ce ești tu.. ai fi știut cine sunt eu. De fapt, nici măcar nu te-ai mai fi găsit acum, aici.. Eu, dragul meu nenorocit, sunt tu.. Un tu, de care ai uitat. Un tu care te-a născut, care te-a hrănit, care te-a învățat să mergi.. Un tu, care acum te scuipă în obraz, obraznicule. Eu sunt tu, mai mult decât tu, mai mult decât tu o să poți fi vreodată. Eu sunt tu, nu tu ești tu. Ai făcut tu-ul nostru de râs.

– Nu înț..

– Să nu îndrăznești să deschizi gura. Gura mea. Ți-e frică? De mine sau de tine?

Te-ai bucurat să o vezi, nu-i așa? Neghiobule!

Alerga-i ca un nebun după ea.. după amintirea ta..

De ce nu alerga-i după tine?

Mântuirea mă-tii!

Nu sunt singur! Suntem noi, toți tu!

 

Un strop de vin mi se scurge din ochi. Eu cel cu nemulțumirea, îmi culeg picătura de vin.. o beau.. și picătura se face o sticlă.. o carafă..

Un țigan slab, cântă cu jale, iar vioara lui roasă, se aude până în străfundul Iadului..

Scorojit..

fdfdfd

 

Un vis fără speranță, pentru mâine eu sunt,

Cu barba cât un veac, și părul necărunt..

Cu pleoapele căzute, peste genunchi dormind

Și trecutul apus, mereu.. mereu iubind.

 

Pe dealuri ca năframe, se-ntind mii de dorințe

Ce-n turme le-am crescut, sub cer de neputințe,

Cu flori de sânzâiene, am vrut a le hrăni

Dar marea și cu munții, au prins a mă huli..

 

Sufletul meu mă mușcă, apoi mă scuipă-n mare,

Și mă izbesc murind, pe stâncile de sare.

Inima mea m-alungă și mintea mă înjură

Și-n ochii mei eu simt, a urii uitătură.

 

Eu tare mi-aș dori, azi mă-nghită pământul

Dar nici el nu se-ndură.. nu-și frânge legământul.

Îndură-Te, Tu Doamne, încet de mă ucide

Bucățile de mine, în mii bucăți divide!

 

Ia-mi gândul de îl pierde, pe piscurile de gheață

Nicicând nu îndrăzni, să-mi mai insufli viață,

Doar gâtul de mi-ai frânge, în ștreang roșu de flori

Or să îndeși în mine, a Iadului comori..

 

Nu vreau să mai fiu vis, nu vreau să am speranță,

Du-mă în altă lume, să uit a ușii clanță,

Să uit c-am fost odată, să uit că fost-am viu

Și tot ce-mi mai doresc, e-o floare pe sicriu..

 

Toamna visului..

Condrat Iulian Dumitru

gfgdtyhf

Trainică singurătate, hai vino de-mi vorbește

Când eu îți tac, tu tăcerea-mi iubește.

Când gura eu ți-o caut, cu gura-mi nesătulă

Dă-mi doar o sărutare.. Eternă să-mi ajungă..

 

Sub liliecii cruzi, să parfumăm pământul

Cu-mbrățișarea ta, tu să-mi sugrumi cuvântul,

Privirea să mi-o pierd, în ochii tăi de apă

Când te uiți curioasă, doios spre a mea șoaptă.

 

Durerea mă cuprinde, mă-nvață să aștept

Când așteptarea-i grea, ea mi se-ascunde-n piept.

Apoi îmi curge-n vene, mi se-agață de buze

Când pentr-o sărutare, m-aș pierde-ntre obuze..

 

O singură speranță, păstrat-am eu în mine

Peste singurătăți, surâsul fie-ți bine!

Iar din singurătăți, mi-o țin pe-a mea în noapte

La pieptu-mi plin de tine, și-oi scri-o într-o carte.

 

Ce-aș vrea să-ți mai vorbesc, o clipă în tăcere

Să-ți țin în palme palma, apoi să-mi fii cădere.

Până-n călcâi să-ți cad, și-acol’ te-aștept cu dor

Și-urma ți-oi săruta, cu lacrimi, până mor..

 

 

Luptele lupilor..

 

~ Fragment ascuns ~

g-nfgfbgzb

Stătea rezemat de copacii încărunțiți!

Simțea prin cămașă, până pe piele, scoarța ce îl zgâria dar totodată, simțea că îi face bine! Deasupra lui, Luna argintie, se revărsa nebună peste grâne, peste dărâmături, găuri de obuze și muște mici, cât un vârf de ac, ce zburau haotic, și totuși atât de ordonat. Le privea de vreo jumătate de oră, cu atâta atenție încât uitase de tot ceea ce îl înconjura. Uitase  de faptul că nu se simțea bine, uitase de familia care îl aștepta undeva, la aproape două mii de kilometri depărtare, și pentru care ar fi mărșăluit această distanță și în mâini, uitase  de copii care i s-au stins în brațe, în schimb își amintea după atâta vreme gustul căpșunilor.. De fapt, nu.. nu era gustul căpșunilor, ci gustul singurelor buze pe care le-a sărutat.. Buzele ei, aveai gust de căpșuni.

8465132

Oare ce o mai fi făcând?

Știa doar că a scăpat de vâltoarea plumbului. Atât ea cât și familia ei. În schimb ea nu va ști niciodată, că acest fapt a fost posibil datorită lui.. Tot ea nu va ști niciodată că pentru ca familia ei să scape, el a fost aruncat în minele Kolîmna, unde a strâns din buci și a dat din târnăcop, luni bune, până când o mâzgălitură de ordin a ajuns, și l-a pus în libertate? Ei, pe dracu, dacă asta e libertate! Aveau nevoie de soldați, urgent, și așa a revenit în focul luptelor.

Luptele cui?

Luptele comuniștilor. Luptele naziștilor. Luptele celor drepți contra celor strâmbi, pardon, celor nedrepti. Luptele dracului! El le numea luptele lupilor. Propriilor lui lupi, ce se mușcau în sufletul lui între ei, ca mai apoi să sângereze, și el să se aștearnă în genunchi lângă ei, pentru a le curăța rănile, pentru a le spăla blana de metal, pentru a le dezmierda furia.. Îi creștea de când era mic, așa cum ei l-au crescut pe el. Ei au fost lângă el, când Nițu, cu ochii lui bulbucați, l-a scuipat, și tot ei l-au îndemnat să îi stâlcească mutra! Ei au fost acolo când, primele voci, au mușcat acutele sufletului său sărac și zdrențuit, asemeni unui cerșetor ce suferă de lepră.

Încă își aleargă ochii lemnoși după gâzulițele nebune, drogate parcă, ce dansează fără încetare. Sunt precum un trib de băștinași ce desfășoară un dans prin care să readucă morții la viață.. își vomită sângele prin toate orificiile pentru a-l înlocui cu bucăți din roata de foc, ce se simte prizonieră, în cercul de picioare negre, crăpate, cu unghiile crescute în carne.

Parcă se trezește din transa drogului spectacolului vieții, și își dă seama că e atâta liniște în jurul lui. Unde e vacarmul? Unde e toată scârba care l-a stăpânit atâtea zile? Câte să fie? Exact 1006 zile, de fapt, peste o jumătate de oră se vor împlini 1007 zile!

-De ce am numărat fiecare zi? Ce treabă dată dracului..

Numără toate aceste zile pentru că era departe de ea.. Nu vrea să și-o recunoască! Dacă ar face-o în următoarele ore ar fi mort. Ar deveni slab. Fiecare ins în care și-a odihnit baioneta, ca mai apoi, să își simtă mână năclăită de sângele cald, l-ar bântui. Fiecare casă pe care a ars-o, lăsând bătrânii să înghețe de frig, l-ar îngheța și pe el ca mai apoi, un copil să îi spargă trupul în mii de bucățele cu un os uscat, iar vântul l-ar prăpădi pe aceste meleaguri ale pierzaniei..

Închise ochii, vrând parcă să meargă acasă..

Scuipă în pământul rânced ce mirosea a sânge, a frică, a pucios și a moarte.

Nu de multă vreme aflase un lucru. Un lucru care ar fi putut să creeze un cutremur, care să muște din suflete, care să nască văgăuni către alte lumi, către alte trăiri. Ar fi vrut să vorbească despre asta, dar nu era posibil. Dacă ar fi făcut-o, ar fi fost ca și cum ar fi atacat mișelește pe unul dintre cei mai mari dușmani. Dacă ar fi tăcut, cei pe care îi apăra, nu ar fi știut niciodată de partea cui luptă.. Ce ar fi putut face? Să își tragă un glonț în țeastă, cu încetinitorul. Să audă cum plumbul penetrează carnea moale, apoi oasele trosnind ușor. Dar nu putea face acest lucru. Ar fi trădat tot ceea ce a existat vreodată, și ca și cum nu ar fi de ajuns, ar fi trădat și ceea ce urma să existe pentru următoarea eternitate..

5254556

Își aminti că bunica lui, îl îndemna mereu să spună adevărul.

Era o seară de toamnă, și mergeau împreună spre biserica ascunsă între dealurile duioase ale satului în care se născuse. Bunica lui, pășea desculț, peste iarba caldă, iar el, copilul cu ochii căprui o ținea de mână. Aprinse lumânări la mormintele celor morți, și atunci, ea îi mângâie creștetul, și îi spuse că, orice ar aduce ziua de mâine, sau întunericul, să nu îi fie frică, să strige adevărul, prin cuvântul lui, pentru că așa Soarele va răsări veșnic.

De ce a trebuit să își amintească acest lucru acum? De ce?

De ce trebuie ca mereu el să spună adevărul? De ce nu poate să mintă.. Dar își dă seama că orice ar face, oricum va fi lovit din toate părțile.. Chiar dacă minte, chiar dacă spune adevărul, în cele din urmă, va fi ucis.. căzând cu trupul greoi, lângă tăciunii stinși, fumegând, cu ochii păstrând un strop de viață, încât să privească spre gâzuțele mici, și să își imagineaze, că ea, este acolo.. îi mângâie obrazul neras, și zâmbește..

Poate spune acest lucru doar timpului, pe care apoi să îl lase să se scurgă ușor.. Să aștepte! Ce anume? Nici el nu știe. Nu vrea să știe. Nu vrea să se gândească..

Un bubuit, îl face să tresară! O mare de foc, mușcă cerul, către nord-vest. Acolo sunt prietenii lui din bateria de artilerie. Își înșfacă MG 42-ul și, se aruncă spre vâltoarea aflată la doi kilometri de el, cu speranța că va apuca să vadă ce va face timpul cu lucrul pe care el îl aflase..

Drum departe..

gfgfgfgfgf

Departe de lume, mă afund tăcut,

Cu palmele grele, șiroind de răni

Sufletu-n gât, ghem mi s-a făcut

Și-amarul vărsat, azi în golesc din căni.

 

Mânat de neputinți, mă duc spre ce a fost

Spre ce va fi, nu îndrăznesc a merge..

N-am galbeni să plătesc, al vieții mare cost

Și poate c-al meu nume, din lume îl vor șterge.

 

Cu gândul gol eu calc, pe cele gânduri pline

Ce le-am purtat,în dreptul inimii,

Acum în mine port, doar albele suspine

Ce le închin spre moarte. Eu plec, căci Tu nu-mi vii!

 

Oo draga mea durere.. durere violetă

Cu lauri pe-a ta frunte, și flori bătute-n nuri,

Tu mă-nsoțești mereu, și-mi faci o piruetă

Când simt să te sărut, c-un milion de guri.

 

În față mi se-ntind, povești necunoscute

Scrise demult de-ndrăgostite ploi,

Sub piepturi de neliniști, ele au fost crescute..

Voi să uitați de mine! Eu n-am să uit de voi..

Ceartă cu Dumnezeu..

Condrat Iulian Dumitru

Imagine : SS The deer hunter

dsadasdasdsadsad

 

 

Dumnezeule, bătrâne, Tu ce mai faci?

Te-ascunzi în frunzele ce cad, nemărginit.

Sufletu-mi nepătruns, se-ascunde-ntre copaci

Cu mine joci ascunsea, pân’ ce-adormi istovit..

 

Tot Ți-am trimis epistole, înscrise pe Cuvânt,

Și-am așteptat răspuns. Poștașul n-a venit.

De ascultarea Ta, azi sunt cel mai flămând,

Tăcerea Ta se pierde, în strigăt chinuit.

 

De prieteni Te-am rugat, grijă Tu să îmi ai

Când eu o-i fi plecat, departe pe meleaguri,

Oare m-ai auzit? Răspuns Tu o să-mi dai?

Sau poate vrei să-Ți port, și numele pe steaguri..

 

Hai vino pe la mine, pe înserat Te-aștept,

Aprinde Luna-ntreagă, și ușa s-o închizi,

Nu poposi prea mult. Să bem un vin, deștept,

Și Ți-om zidi credința, pe albe cărămizi.

 

‘ți-aprind și lumânări, îți cânt slujbe bătrâne

Promit să Te iubesc.. Te-oi face al meu zeu,

Lumii o-i împleti, coroanele de grâne

Iar Ție îți voi da, sufletu-mi de ateu.

 

Acum răspunde mie, Te rog neobosit

Trimite solul Tău, pe razele de stele,

Te-aștept și mă închin, mereu neostoit,

Fă bine de răspunde, cu glas, vorbelor mele..

Ochii Caprui Blog

PACE SI IUBIRE !

Cafeaua de dimineață

Cuvinte dintr-o ceașcă de cafea

Valiza cu strofe..

A great WordPress.com site

Murmur de soapte

Every Breath I Take...

cala19ani

Jurnalul unei studente din București

lylyanadogarudal

Nu lasa sa treaca timpul pe langa tine,sa faci lucruri,pentru ca mai tarziu sa fii mandru de ele!

Gloria Alexandru

Dacă ai ceva de spus, spune. Gândurile mor dacă nu sunt exprimate.

dinemewineme69me

FuckFuckFuckFuckFuck

Alexandra Aniţului

DESENE ARTISTICE,PORTRETE,CONCEPTE TATUAJE si real talk

Regina Buburuza

E bine sa lasi in urma ta si altceva in afara de un schelet. Chiar si un pamflet.

Sâmburi

Niciun sâmbure nu e ceea ce pare a fi.

Iuliana Bularca

Just another WordPress.com weblog

Carolyne - Blog

"We don't remember days we remember moments"

Maria(araoimi)

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

Descopera misterele naturii

Discover the mysteries of nature

SAMEWHITEBLUE

Ne-a mai rămas să schimbăm într-o zi o vorbă cu Pământ...

Cartea cu desene

Un loc in care am stins deznadejdea si am aprins speranta! Un loc cu praf de vise implinite!

andreinewcreation

Nu-mi dați sfaturi. Știu sa greșesc și singur