Condamnat…

      O durere seacă în pieptu-mi putred mă trezeşte din îmbrăţişarea patului meu, singura îmbrăţişare ce o cunoaşte prea mizerabilul meu trup în ultimul timp. Buimăcit, şi cu ochii parcă supţi, încerc să mă ridic dar nu pot… toate oasele altădată de fier, acum mă dor de parcă ar fi fost rupte… rupte, aşa cum unii rup inimi în mii de bucăţi. Inimi? Acum vorbesc de inimi? Ciudat, eu nu mai am aşa ceva, de fapt.. nici nu ştiu dacă am avut vreodată. Însă fără să ştiu de ce, un hohot chinuit îmi răsare din plămânii bolnavi, râd ca un drogat, însă drogul meu nu e lumesc. Eu nu îmi droghez corpul, el e mult prea puţin important… îmi droghez sufletul cu sentimente ce mă fac să urlu cuvinte mute, cu sentimente ce vor să fie împărtăşite însă raţiunea câştigă mereu, pentru ca dacă le-aş spune ar face mai mult rau decât bine, şi mă afund in zicala ” Cine are ochi de văzut , vede! ” … aştept să vadă… Îmi droghez mintea cu gânduri de falsă fericire şi mă imbăt ca un porc ” cu apă rece ” sfârşindu-mi beţiile vomitând de fiece dată cu lacrimi amare, dar pe care nu le strânge nimeni, nici măcar eu! Îmi arunc uneori spurcaţii ochi ai amintirilor peste ceea ce am trait… îmi amintesc fiecare clipă, fiecare vorbă, fiecare cuvânt ce l-am scris cu atâta drag… în urmă-s toate lăsate, acum locu-mi este în patul gol, făr’ de aşternuturi holbându-ma în neant, pierdut printre gânduri… paralizat în timp, ingheţat în spaţiu dar mereu cu sufletu-mi pe moarte pulsând haotic. Fără să pot schiţa vreun gest, cad lat langă masa roasă de vreme, simt furnicături si pământul care mă cheamă pentru că sunt doar un condamnat… un condamnat la prietenie!