Sicriul de cărți.. (un alt mic fragment)

Lumina slabă a lunii mușca din întunericul abisal al camerei, cu pereții afumați de gândurile pierdute, în colțurile căreia, păianjenii timpului au țesut amintiri.. Amintiri sălcii, unele mirosind a pelin, altele a miere stoarsă din fagurii fragezi ai iubirilor sclave păcatului. Miroase a tămâie și a sânge.

Degetele moi, parcă de femeie angelică, aleargă pe clapele prăfuite, albe și negre. Firele suave de praf se amestecă nebun cu pielea  lui.  Pianul, fantasmă  trezită după atâta vreme scoate arii ruginite parcă. Doi trandafiri, ale căror culoare nu contează, prind a dansa în vaza ce păstrează urmele adânci ale palmelor crăpate ce au născut-o din bucata de lut.

Din ochiul stâng, îi curg două lacrimi. Ar plânge cu amândoi, dar pe cel drept nu îl mai are.Degetele bezmetice îi dansează frenetic. Părul lung, murdar, îi sărută fruntea nesărutată, uscată, arsă de gânduri. Inima îi rupe coșul pieptului, stomacul îi ajunge în gând iar suspinele îi pun un nod în gât.. Ar vrea doar să cânte și să plângă.. Să-și cânte suferința ce îl macină,  frica ce îl bântuie.. Amintirile ce îi zgârie pielea.

Buzele i se înroșesc iar sufletul caută pe scările din fața ușii scorojite ultimii ei pași..

Știe că pentru el totul s-a sfârșit. Poate că nici nu ar fi meritat ca ceva să existe. Își amintește ultima ei respirație.. Stătea ascunsă sub o mantie neagră, iar el pășea pe drumul nopții către miezul codrului frământat. L-a strigat fără cuvinte, atât de tare încât cerul s-a crăpat, vărsându-și sângele peste omenirea adormită.. Atât de tare încât clopotele înmormântării lui au început să plângă.. Atât de tare încât pământul a îmbrățișat luna și nu vrut să îi redea libertatea. Nu a putut să o vadă.. Iar ea nici nu a vrut să fie văzută.. Își dorea doar să îl strige, pentru ultima dată, fără a ști că are nevoie de el.. De ce nu i-a răspuns? De ce nu i-a zdrobit buzele cu buzele lui? De ce nu i-a șoptit clipele adunate în tot timpul în care nu a văzut-o? De ce? Eternul ”de ce ?” .

Îi răspunde pianul, și pașii celor doi trandafiri pe podeaua pe care, într-un colț, mantia ei cea neagră a zăbovit câteva clipe, dorind să îl mai zărească puțin.. Pentru că, uneori trebuie să alegi binele celuilalt..

Pentru el, totul a apus, în sunetele ascuțite ale corzilor de metal..

Totul s-a sfârșit..

Regăsire..

Poza proprie Copou Parc

Pășesc domol, pe urme de trecut

Și de picior, mă prinde-o amintire.

E un copil, cu sufletul pierdut

În ochii săi, Luna născând sclipire.

 

Castani înalți, cu  flamuri, înfloriți

M-ascund suav, pe mine-n umbra lor,

Și de pe banca noastră, voi mă priviți uimiți

Demult nu te-am văzut. Demult, și-mi era dor…

 

Istorie de tălpi, aleile de piatră

Sărută cu amar, al nopții întuneric,

Iubirea mea cea crudă, în Iadul tău e fiartă,

Eu exilat pe veci, în Universu-mi sferic.

 

Trecut-am în genunchi, a nebuniei punte

Și tras-am după mine, oblonul neînchis.

Mă odihneam senin, pe buzele-ti cărunte,

Azi am un singur drum, către al Lor abis.

 

Venit-au după mine, cu farmece și vrăji..

Luat-au chipul tău.. Și vocea ți-au luat.

S-au strecurat șiret, ucis-au mii de străji,

Pe mine m-au mințit.. Și ochii mi-au furat.

 

Mi-au desfăcut și pieptul, cu mâinile l-au rupt

Au scos din mine tot, și inimă, și viață.

Sângele-ntreg, din vene mi l-au supt,

Singur mă biciuiesc, cu sfichi făcut din ceață.

 

Venit-a și catârul, cu ochii lui de foc

Cu dinții ascuțiți, cu nările albastre.

De o să mor, să-mi crești la cap, un soc

Ce să îmi cânte-ncet, povestea către astre.

 

Și am un nod în gât.. un nod, atât de  greu

Încât aș vrea, o lacrimă să-mi verse,

Din ochii mei cei goi, cum s-a vărsat mereu,

Și-apoi să plec.. Să plec, să nu-mi mai pese..

 

 

Poză proprie, reală!

Zău..

Mi-e dor de-al ochilor tăi gust

Când hămesiți, se înfruptau din soare.

Se adăpau, sorbind din dulce must

Al lacrimilor, cele-ascunse-n vale.

 

Nu te-am văzut, cu ochii mei, demult..

Trecut-au mii de clipe. Trecut-au mii de vieți.

S-a stins încet, și strigătul meu surd.

Iar tu.. te-ai afundat în abisale ”ceți”..

 

În grota mea, de gânduri afumată

Sădita-m într-un colț, duios, numele tău.

Acum mă trec, cei nouă mă așteaptă,

Voiam să știi: Mi-e dor de tine.. zău.

 

Acutele cerului..

 

Azi mi-i gândul.. cum Ți-i cântul..

Nebun, mângâind Pământul.

Judecat – să-i fie rândul

Suspinele-mi știe vântul.

Vine Moartea, dar-ar sfântul

Și-n sicriu, îmi culc cuvântul.

Vorbindu-i și legănându-l

Și pe creștet sărutându-l!

-Strop de suflet, nu te teme

Nu scânci, nu-ncepe-a geme..

Nu ne-om duce, prea devreme.

‘om merge mușcând din semne!

O să putrezim în lemne.

În omătul ce se cerne

‘om renaște și-om eterne..

Pune-ți capu-acum pe perne.

-De plecăm n-am mai veni,

De noi nimeni, n-o mai ști.

Vântul.. prinde-a se iuți,

Timpu-ncepe a fugi.

-Uite cerul, de-aștri mii

‘colo poposesc cei Vii.

‘colo noi, ‘om fi stihii

Și-om scrie.. poezii..

 

De prin neguri, de prin ceață..

O nălucă, fără față

Curm-amara noastră viață..

Să mor.. într-o dimineață..

 

 

 

Toarce-mă..

Să-mi mai surâzi din când în când

Din albăstruiul colț de cer..

Să te privesc, tot tremurând

Cu ochii mei, cei reci, de fier.

 

Din vreme-n vreme, să mai vii acasă

Și palmele în palme să-ți cuprind.

Pe așternutul alb, să lași a ta mireasmă.

Să mă îmbăt cu ea, și să adorm zâmbind.

 

Pe furca timpului, să-mi torci și amintirea.

Și-n fusul învechit să mă ascunzi luminii.

Din ghemu-ți adunat, mereu să-ți ca’t privirea,

Și-n clipa ce mă scapi, să mă oferi pieirii.

 

Mi-s mâinile crăpate, de setea de lumină

Și buzele cu sânge, sărut-un colț de umbră.

Doar Moartea îmi doinește, amarul în surdină

Căci baciul e plecat. Pierită a lui turmă!