-Fragment-
Pășea pe caldarâmul înfierbântat.
Zările dogoreau. Soarele mușca din creștetul lumii, asemeni unui cal slab, flămând, răpciugos, dintr-un smoc de iarbă tânără, pe care noul stăpân îl lasă, după ce l-a lovit întreaga zi cu biciu-i îmbâcsit de vreme, ros, printre cruci și dumnezei, să o pască. Cândva, calul, fusese un mânz tânăr și gras, de abanos, și pintenog. Vechiul stăpân îl iubise de mic, îl crescuse cu drag, îl adăpase când îi era sete, și îi dădea să mănânce ori de câte ori îi era foame.. îi era drag nechezatul lui.
Când mai crescuse, stăpânul îl înșeua, și îl scotea pe tabun. Seara.. fata stăpânului, o mlădioasă trestie, cu ochii mari, negri, rotunzi și abisali, în care ai fi putut jura, că Dumnezeu a pus, toate nopțile, îl țesăla.. Îi era bine..
– Dii, gloabă netrebnică, auzea acum, în spatele său.. pielea îi crăpase pe alocuri, și uneori, puroi năsădea printre deschizăturile, ce semănau cu scoarța copacilor scrijeliți de copii ce se joacă în marginea pădurii.
– Dii, iudă.. dii!
Se trezi. În jurul lui nu era niciun cal, niciun stăpân. Nici măcar fata aceea cu ochii negri și mari în care
Dumnezeu a îngrămădit toate nopțile, nu era în fața lui, pentru ca el să o poată privi nedumerit. Nu.. el era dumerit de toate.
Deși pentru o clipă ar fi vrut cu toată ființa lui ca toate care i se jucară pe scena minții să fi fost reale. Pleoapa lui, să nu fi fost cortina, care prin deschiderea ei să îi dezvăluie nimicul. Da, nimicul. Căci nimicul era singurul care îl însoțea.
Continua să pășească agale pe caldarâm, în timp ce același soare, cu dinții de cal, îi mușca din creștet. Mergea adus de umeri, cu capul plecat.. mereu cu capul plecat. Nu era bolnav. Cel puțin nu de vreo boală a trupului. Boala de care suferea, se afla în ciobul lui de suflet, în mintea-i atât de bătrână dar atât de ageră uneori. Surprinzător de ageră. La fel de surprinzătoare ca și atunci când uita lucruri simple. Niciodată nu se înțelesese cu duplicitatea minții lui. Bine că doar mintea îi era duplicitară.
Capul plecat, prindea la fiecare secundă, cu ochii, pașii pe care îi făcea. Așezați pași.
Picioarele îi erau găzduite de o pereche de papuci de piele, vechi, roși pe alocuri.
Au fost negri cândva.. acum nu mai aveau o culoare anume. Erau papucii, în care el colinda lumea. Lumea lui acum era pe caldarâmul înfierbântat. Lumea lui fusese cu câteva clipe în urmă, alături de tânărul cal pintenog, stând în colțul unei curți, privind trestia mlădioasă țesălându-l. Două bestii mitice parcă, ce se înțelegeau fără să-și vorbească. Ce alergau sub Luna de argint.. Uneori, lumea lui, nu avea început și nu avea sfârșit, iar alteori, era atât de mică încât se așeza la marginea ei, și își legăna picioarele în gol.. Lumea lui.. nu era lumea.
Pustiul părea să îl împresoare din toate părțile. Niciun sunet. Nici măcar muștele, nu bâzâiau în jurul lui. Se simțea un Atlas, ce poartă pe umerii săi, toate greutățile pe care divinitatea și le-a putut închipui. Îl apăsa ceva în piept, iar în gât, un nod gordian părea să își fi făcut cuib.
Din străfundurile liniștii, se simți lovit în timpanul stâng de un: “miluieeeștee..”.
Își întoarse privirea.
O bisericuță mică, de piatră, peste care timpul și-a lăsat urmele colorate. O bisericuță de foi învechite, uitate într-o bibliotecă, pe un raft oarecare.
Erau foile peste care îi plăcea să își aștearnă gândurile. Vechi, asemeni lui. Uitate, asemeni lui.
Uitate și uitat, de către cine?
De către nimeni, de către toți.. dar mai ales de către ei înșiși.
Singura cale de a-și mai găsi întrebuințare, era să se întâlnească din când în când.. Din solstițiu în solstițiu. Se regăseau uneori, și își pierdeau noaptea întreagă, pe sub un clar de lună, ce se așternea pe apa lacului, ce se întindea la picioarele lui. Nu le scria mereu. Alteori, doar visa la a le scrie. Nu îndrăznea. Poate că ar fi trebui. Sau poate că nu, și cuvintele ce le avea ascunse adânc în sufletu-i de lemn, nu își găseau locul pe foile galbene.
Stăteau așa, noaptea întreagă, și își povesteau, fără de cuvinte, drumurile pe care le-au bătut, rafturile pe care au poposit.
Acum, în stânga avea o biserică întreagă, de hârtie galbenă, pe care și-ar fi putut scrie întreaga viață. Cel puțin așa gândi pe moment.
Dar cu moartea ce ar fi făcut? Câte biserici de hârtie galbenă i-ar fi trebuit pentru a-și scrie întreaga moarte?
Și pentru ce să o scrie? La ce bun? Nebun!?
Da. Se considera un nebun. Neviu, nemort.
Era nebun.
Păși în curtea bisericii cu pereții de hârtie învechită.
Nu se întâlnea des cu Dumnezeu.
Se văzură de câteva ori, atunci când era copil.. când erau copii.
Dar de atunci trecură timpi întregi, ce nu țin cont de zile, luni, ani sau veacuri.
Timpi și atât?
– Cât are un timp, nene? Cât are un timp?
– .. atât cât vrea cel care îl poartă pe umeri, să aibă..
– Tu nene, câți timpi ai pe umeri?
– .. mai mulți decât mi-aș dori.
– Și de ce nu mori, nene? De ce nu mori?
.. De ce nu mori?
Îi răsuna în minte, ca un ecou al unei explozii.
Cum putea el să moară? De ce să moară?
Putea să moară?
Putea. Clar. Fără nicio îndoială. Toți oamenii mor.
Era el un om ce era în stare să moară?
Trăia? Ori era deja mort?
Cine era copilul acesta care îi tot spunea lui, nu pe nume, ci: “nene”?
Nu îl cunoștea. Nu îl mai văzuse niciodată.
Ba.. parcă parcă, seamănă cu cineva..
Aha.. știa.. era el, copilul el.
Acel copil cu genunchii juliți, cu părul împrăștiat, care uneori zâmbea.
– Ce cauți tu aici?
– Nimic nene, nimic.
– Atunci?
– Am venit, numai să te văd, și să îți spun, că tu nu mai zâmbești. Ți-ai uitat zâmbetul la mine, nene.
Și să știi, nene, că eu, nu ți-l dau înapoi. E al meu nene, doar al meu!
– Paștele..
Zvââârl. Zvââârl.
Doi guguștiuci, se izbesc către o bucată uscată de colac, de pe lespezile de piatră, ce țin loc de trotuar în jurul bisericii.
Și lespezile, sunt tot de hârtie învechită.
Totul e vechi. El e vechi. Sufletul lui chircit în coșul pieptului, miroase a naftalină.
Strașnic se luptă cei doi porumbei sălbatici.
Sub peretele bisericii. Lângă casa lui Dumnezeu.
– La fel e și cu oamenii, nene.
– Iar ai venit?
– Stai nene, nu da..
– Ahh.. da.. la fel e și cu oamenii. Se mușcă unii pe alții. Se ucid între ei, pentru acea bucată uscată de colac, făurită de alți oameni, care la rândul lor, se lovesc între ei..
– Dacă ar avea ciocuri, ca și guguștiucii, și-ar scoate ochii nene. Zău. Și-ar scoate ochii.
– Și i-ar scoate. I-ar mânca fripți. Ar uita de bucata uscată de colac..
– Oare ce gust au ochii oamenilor, nene?
– Unii sunt sălcii.. alții dulci precum miedul. Unii au gust de ambrozie, iar alții de fericire.
– Nene, ochii mei ce gust au?
– Ai tăi au gust, de zâmbet.
– Dar ai tăi, nene?
– Ai mei.. a gol și a nimic.. A gol și a nimic.
– Nene..
– Du-te acasă.. și să nu crești, copile..
– Nene..
– Hai.. du-te..
Și se văzu, pășind, pe caldarâmul prăfuit, alergând, copil fiind, către tinerețe.. către copilărie..
În mâna mică, cam cât o inimă făcută ghemotoc, ținea câteva foi albe.. tinere.. neînvechite.
Gândea că până și Dumnezeii, se luptă între ei, pentru bucățica uscată, de colac, ce suntem noi, oamenii.
Se ridică, și în gura uscată de arșiță, un gust amar își găsi loc. Și mai amar îi era sufletul.
De parcă l-ar fi scăldat într-un vas cu ceai de pelin..
Înainte să părăsească închizătura, în care Dumnezeu își adunase, toate angaralele, scrijeli, pe biserica aceea cu pereți de hârtie învechită:
“ Dumnezeu, există doar datorită nouă, oamenilor..”.
Condamnat la prietenie! 