Cărbunarii

Ceaţă şi pâclă, şi-ocară de cuvinte

Aşteapt-aici, niciunde-n astă viaţă,

Cătând mereu, în suflete murinde-

-Un bob de rouă, dulce, fără de gheaţă!

 

Şi din străfundul negru, asudat

Ei scot tăciune. Îl scot şi din mormânt!

Apoi vă zic: „Iubiţilor…” , cu glas plăpând,

Şi-uşor vă rupeţi.. ca frunza de copac…

 

Căzut-am mut, cu creştetul în smoală,

În minte cu nimic, şi-n palmă fir de praf

Vrut-am să schimb cu sânge-astă cerneală!

Şi-aşa o las, să-mi fie epitaf!

 

Ei fi-vor mulţi, şi groapă au să-mi sape,

Dorind de grabă, tăciune să mă facă,

Să îmi de-a foc, şi să mă stingă-n apă.

Şi-aşa Tu Doamne, datumi-ai azi de toate!

 

Sudoare grea, se sparge-uşor în vânt

Rafale lungi, adună gând la gând,

Doar ochii albi în negru le mai sânt

Găsit-au aur şi îi aud râzând,

Nimic azi mi-s, am fost decât un gând

N-a mai rămas decât o foaie şi un rând…

Pentru Eminescu – Fragment I

Bucăţi de cer, şi sunet de vioară

La adăpostul Boltei Reci, în noapte ,

La trup plăpând, Luceafăr el coboară

Ducând sper noi, prea dulcile lui şoapte .

 

Pribeag prin timp, stăpân al nemuririi

Geniu al morţii, pe-al mării mal adoarme ,

Condei nebun, dă naştere zidirii

Întregii lumi, el pune-n suflet arme .

 

Şi pe vrăşmaşi, cărunţi ai ăstei ţări

Îi prinde-n slova, d-eroi de mult născută ,

Şi îi îneacă-n râuri, adânc scufundă-n mări

Şi-n cânt el zice azi : „ Istoria nu se uită ! ” ..

Cată-mă Tu Doamne…

Tu Doamne, lăsatule-ai pe toate

În chip măreţ, şi semnul ele-Ţi poartă,

Dar pus-ai Tu, nebun în chip de noapte

Durere acră, peste lume deşartă ?

 

Zidit-ai gol, ce-n suflet aruncat-ai ?

Ori poate pulbere, pus-ai Tu peste pleoape ?

Din Iad dus-ai durere-n Rai

Mâncat-ai Tu, „merele” cele coapte ?

 

N-o să-mi răspunzi, nu este prima dată

Îţi place să Te caut, să mor, să reînviu …

Te-ascunzi, în a prostimii gloată ,

Spusumi-ai să Te cred, dar făr’ să mi Te ştiu ..

 

Petale vii, înşiri în calea-mi moartă

Şi ochi bătrâni datumi-ai Tu să văd ,

Cu stropi de rouă ‘mi-cerci gura mea seacă ,

Şi minte pusumi-ai s-aduc acum prăpăd .

 

Te-ascunzi şiret, alergi copilăreşte

Şi-om mare Tu mă faci să simt că mor ,

Şi nu laşi urme sau semne prin pridvor

Dar datumi-ai iubirea! Ea astăzi mă iubeşte…

Şi e mereu… suflet ce-nghit în mine

Şi sunt al Ei… Adio.. găseşte-ma cu bine !

 

 

 

Drum către Tine ..

Unde-s ale nopţii clopote lungi ?

Unde-s morţii căzuţi devreme ?

Unde-s unghiile ce scrijeleau în stânci ?

Tu Doamne, acum ai somn pe gene !

 

Şi dormi de-a-pururi în mintea tuturor ,

Aştepţi să Te trezim, noi- muritori !

De parcă ai fi mort, stând în pridvor

Aştepţi ca toţi, să simţi ciocuri de ciori ..

 

Îngeri-ţi cad pe oasele albite

Cu lacrimi grele, veşmantul ei îţi udă ,

Dar Tu nu zici nimic, ca un copil cuminte ,

Şi-ncepi să uiţi de-a cea cireaşă crudă .

 

Uitat-ai Tu de toate, de Tine şi de lume

Uitat-ai Tu de mine, plecat-am eu în lume !

Găsit-am trup, aer dulceag acum pot sa respir .

Şi-un orizont gălbui. Un suflet de zefir .

Chiar Diavolului, eu i-am adus mâhnirea

Dar sufletului meu Ea datu-mi-a iubirea …

 

Să curgi în cer..

Lumea se rupe şi se scufundă-n cer

Sângele ei năpraznic şiroieşte

Diavolii au la cină.. suflet de înger

Iar Dumnezeu cu biciul mă plezneşte.

 

Căzut-am crud, necopt, fără de vreme

Venit-au ciori, supt-au adânc din mine,

Durerea curge, aerul singur geme

Şi în nisip, văd trei boabe de grâne.

 

Văd popi nebuni, batjocorind fecioare

Biserici se-afundă în păcat,

Îmi ridc ochii, şi-ntreb eu : De ce oare ?

De ce acum, cu toţii m-au uitat ?

 

Trec zile, luni şi ani

Poate trec clipe fără de simţire

Şi vad în faţa-mi gloata de profani

Şi-aş vrea să sorb o rouă de uimire.

 

Îmi caut sufletul să simt cum moartea vine

Dar nu găsesc decat un ciot din el,

Aş vrea să pot zbura grăbit spre Tine

Dar aripi n-am, sunt puse în cuier.

 

Cutremur de durere fruntea-mi pală încearcă

Sânge din nasu-mi zgâriat pogoară

Şi cel fără de ochi m-aşează-n barcă

Picioarele de gât legatu-mi-aţi cu sfoară.

 

Prinsu-ma noaptea de-al spatelui catâr

Cu ochii roşii… sânge-al lumii murinde

Tăiatu-mi-aţi limba cu un satâr,

Nu mai aştept nimic, nimic nu mă surprinde.

 

Iar voi ce astăzi încă sunteţi, umblând

Numele să-mi uitaţi a spune şi a scrie

Să ştiţi că eu am fost decât un rând..

O pată pe-o hârtie…