Ai uitat

Prin colbul sufletelor iubite

Tu, Dumnezeu, azi Te perinzi agale.

Dar ai uitat că fost-au chinuite

Și plâns-au ele, cu-a nopții jale..

Le-ai strâns grămadă, pe caldarâmul sur

Al cărării Tale, cea plină de mărire.

Îți amintești Tu oare? gâtul îmbrățișat de șnur

Și-acei ochi negri-dulci, ce au strigat ”Pieire!”..

Pe toate le-ai uitat, și-acum Tu mergi cu fală,

Spre veșnicu-Ți izvor, nemuritor.. de lume.

Cu sfinți pe lângă Tine, fierbi diavolii în oală

Joci zaruri cu femei, cu hoții azi faci glume!

Uitat-ai Doamne Tu, noi Te-am făcut pe Tine,

Din piatră Te-am zidit, și-n aur Te-am lucrat!

De noi depinzi mereu, căci îți curgem prin vene

Iar licăru-Ți din ochi, de la noi l-ai furat!

Iar credincioșii toți, se pleacă înspre seară

Clădindu-și făr” de grai, dorințele nebune.

Te-aș scrie-n sufletul meu gol, pe Tine-ntâia oară.

Pe cerul făr” de nori, dorm ale nopții dune..

(Poza personală)

Malpraxis

Defilez prin întuneric,

Cu capul plecat, azi nu par a fi cleric,

Trag în piept, parfumul coleric

Și tot ce am în minte, e un deșert feeric!

Mă prind la colț de gâtu-mi de piatră

Ce până mai ieri urla după apă,

Azi îi dau foc, mâine-i clipa deșartă

Când mă tranșez ca mai apoi să mă arunc în groapă!

În fața mea, plângând îngenunchez

”Taci în morții mătii, te anesteziez!”

Cu sticla de votca pe care o veghez

Să nu o fure dracul, cu el când mă droghez

Poate că-s nebun acum, și poate aberez!

Dar să mă i-a dracul Iuliane, dacă nu te crestez

Și n-am să te pansez

Pe creier cu toporul am să te operez!

– ”Blufezi!”

-”Blufeaza mă-ta fraiere, eu doar te percutez!”

Crezi că mă tem de tine?

-”De mine? nu jupâne, dar eu sunt Tu, gâtul tău astăzi și mâine!”

-”De ce te-n juri? nu ește decât un câine!”

-”Tu pricepi greu! SUNTEM.. lăsați în minți străine”

Și nu te mai mișca, stai dracu”

Soră! Unde mi-i seringa și acul?

Brancardierul, e spart săracul

Nu de la coca, ci de la satârul ce i-a crăpat capul!

Aduceți sacul, vreau să mă bag în pungă

Aduceți unul mare, suntem doi, vreau să ne-ajungă!

Te operez pe cord, nebunule bătrân

Și-n loc să scot doar răul, îți tai aorta sa te văd albind!

Și ochii tăi frumoși, acum ții scot steclind

Să facem un șpriț, ții storc scuipând în vin!

Îți fac Iuliane în stomac o incizie

Să eliberăm fluturași și apoi să-i strivim cu precizie

Iar de aș mai avea de luat doar o decizie

Ți-aș tăia tendoanele, cum ți-a promis nenea ce cu alcool își făcea transfuzie!

Dar ce noroc pe tine, Iuliane draga

Nu am doar o decizie, ci o șatră-ntreagă!

Eu,tu și toate ciorile astea ce pe de rost le știi

O să îți mâncăm de foame toții mușchii!

Am nevoie de aer, am nevoie de aer!

Auzi Iuliane cum strigă un fraier?

De unde pot să i-au niște aer eu?

Hmm!

Aa, da! cu siguranță, din plămânul tău

Iar de astea toate, sunt doar gânduri de noapte,

Să te ferești Iuliane, căci am să mă deghizez în moarte!

Sticlă

Alunec pe unduirea

Gândului, prelins din cer!

Și-mi ademenesc pieirea

Stând ascuns într-un ungher..

E un colț de suflet spart,

L-am.. ascuns în buzunar.

În el plâng acum deșart..

În el singur.. sunt hoinar!

Moartea se perind-agale,

Către mine încet vine..

O privesc! Suspin cu jale,

Însă ceva o aține!

Către alții se îndreaptă..

Pe  mine mă părăsește.

Și mi-e dor de-a dânsei șoaptă.

Dar un picur mă stropește!

Cel din urmă fir de timp

De-a mea geană se agață..

Cu tine nu mă mai plimb,

Astăzi te-ai pierdut în ceață.

Din colivia-mi de aur,

Ies încet cu ceru-n brațe!

Împart bucăți din tezaur..

Unde vi-s mințile hoațe?

Unde-s golurile negre,

Ce-au rămas fără de suflet?

Unde binele se pierde,

Când răul se naște-n muget?

Iar când hoarde infinite

Se revarsă peste suflet,

Când cioburile sunt unite..

Frica mi-o prefac în urlet..

Omul

Și de asta-nseamnă omul,

Individ, cer a rămâne..

Veacului dădu-ma somnul.

Leșul putrezi-o-ar mâine!

De gândirea se oprește

Și religia dispare..

Doar prostia mai rânjește!

Lasă-mă să mor în mare!

De vă folosiți de alții

Ca apoi să-i aruncați!

Nu privi munții înalții!

Nu spera să mai ai frați!

De iubire nu cunoașteți

Ci cu ea vă amăgiți,

Și ca oile voi pașteți

Sunteți.. niște amărâți!

Eu v-aș otrăvi pe dată

Cu frică de Dumnezeu,

Dar privind în ochi de fată

Otrava o s-o beau eu!

Poate doar un cocoșat

Dreptatea poate-nțelege!

Numai cel încătușat

Răul știe să dezlege!

Când cu unghia scobești

Ai grijă să nu lași urme,

Căci de lași, o să-ți dorești

Să nu fi născut mii umbre!

O s-alergi spre bătrânețe

Cu gândul c-ai făcut bine

C-ai trăit cu-acea finețe

Închipuită de tine!

Însă timpul nu te iartă

Amintirile din noapte..

Îți visezi viața deșartă!

Agonie-n zeci de șoapte!

Pe hârtii petreci penelul

Fără noimă, fără sens..

Cu minciună-ți vezi de el-ul..

Dar seara curge invers!

Și acum nenorocitul,

Eu- acest neghiob bătrân

Ți se-nclină ție- omul!

Însă fără să suspin!

De sus tu te uiți la mine,

Fără prea mult interes..

Și acum înțelegi bine..

Ce era de ne-nțeles!

Codrii cântându-și amarul

Mă vor îngâna departe,

Eu băându-vă paharul..

Mă cufund scârbit în noapte!

ANTIMO- Primortes

Partea a II-a

Aceeași doi nori se mișcau alene din nou.. parcă ar fi mângâiat al meu nemângâiat obraz de secole, pe care mărăcinii au crescut în voie, nefiind nimeni acolo să aibă grijă pentru a sădi flori.. Obrazul ars de soarele tropical, adus la mine pe spatele unui cocor tânăr.. Zbârcit astăzi, mâlit de sângele care a uitat să mai curgă, să mai zvâcnească.. să mai fie sânge.. Oare unde îmi e sângele? Care sânge?

Ei bine, sângele celor doi clocotea, iar ochii li se transformaseră în fântâni nestăvilite de ceva.. de ceva nou, ce niciun suflet de pe Pământ nu mai simțise, nu mai conștientizase.. nu mai fusese subjugat de așa ceva. Instinctiv, Saligia se ghemui la pieptul lui Gutengus iar mâinile lui se lăsară în jurul mijlocului ei de mătase, tresărind atingându-i pielea moale, catifelată și simțindu-i prin degetele lui mirosul de smirnă divină..

Adormiră pe atât de repede cât se născuseră. Din cerul albastru se rupseră bucăți de zâne ce îi înconjurară pe cei doi iar copacul înflori doar pentru a lăsă ale lui podoabe să curgă peste alaiul înveșmântat de lumină. Cei doi visară cum Dumnezeu îi ține în brațele de cleștar, cul le arată lumea și cum le șoptește în culori, lumini și umbre, : ”Iubiți-vă!” .

Se pierdură pe întunericul defunct, se întinseră pe moalele negru. Ochii lor, ochii lui Dumnezeu, și ochii noștri nu ar putea cuprinde tot acel întuneric.. poate doar eu, cel orb, trăit în bezna sufletului lipsă pot simți un dinte de negru.. poate doar eu, cel prin ale cărui vene curge noaptea, în ochii căruia sălășluiește Diavolul, în urechile căruia cântă Legionarul a lui ”vino, dulce moarte..” și pe a cărui limbă blestemele în toate limbile se zvărcolesc și păcătuiesc.. pot să mă dedau morții cu zâmbetul.. în minte!

Pielea lor albă scăpă de conturul neghiob revărsându-se una în cealaltă, contopindu-se în săruturile cele dintâi ale lumii cutremurându-l până și pe Dumnezeu.. primele săruturi curate.. Săruturile ce au făcut-o pe Cosânzeana să plângă, poate pentru prima oară.. să suspine, după ceea ce a fost cândva..

Cei doi suspinau de fericire asemeni mării ce își îndrăgostește eternele valuri de țărmurile singuratice. Marea plânge la fiecare reflux și își cântă dorul prin fiece strop.. își înalță rugile către sfânta Lună pentru a grăbi fluxul.. dar Luna.. Luna dragii mei, e împărțitoarea dreptății și lasă marea să învețe ce e dorul.. dragostea..

Din inima lui Gutengus se desprinse un firicel de viață pulsând nebun, dansând în lumină, se prelinse pe sufletul lui și apoi visele îl așezară pe fruntea Saligiei. Ea își închise ochii de smirnă, își întinse gâtul dulceag pe care Gutengus îl sărută, și înghiți noua viață ce i se lipi de inima ei de unde luă sângele alb și.. rămase în pântecele ei..

Frunzele copacului înverzeau.. iar eu, pierdeam, așa cum pierd mereu.. am fost făcut pentru a pierde.. de ce? Pentru că eu așa am vrut, pentru că eu cred că cineva trebuie să joace și acest rol.. de asemenea am încercat să duc acest rol la un alt nivel.. să zicem, la cel de a fi.. un pierdant profesionist.. Cel pe care îl întâlnești la masa de joc, cu cele mai bune cărți în mână și totuși care le schimbă pentru cele mai nenorocite sau care le aruncă, lasă potul pe masă și se ridică pentru a pleca fără niciun cuvânt.. De ce? Pentru că sunt pierdant!

Timpul cânta dorurile lumii, doruri de păsări ce dorm.. doruri de vise și doruri de lumină.. dorul meu de mine. E greu să îți fie dor de tine atunci când nici măcar pozele nu pot să te readucă pentru o clipă.. când nici măcar în adâncul celorlalți nu mai găsești un strop de tine.. când găsești doar întuneric, doar negru și doar cald, acel cald care te indispune atât de mult, când tu tânjești după o singură briză de răcoare.. Dar nu!

Zânele se sparseră în lumină, norii erau deja departe, Dumnezeu adormise cu o mână sprijinindu-i obrazul drept, cu îngerii spălându-i picioarele în mir.. cu mine plângând și cu Cosânzeana tăindu-și venele din care despuiații se îmbătau.. Iar în pântecele Saligiei creștea viața.. omul crea viață..