Istovit..

Ohh, ce frig mai e prin pieptu-mi gol
Și-a ce pustiu.. răsună gândul,
Când mii dureri se-adună-n stol,
Și înspre min’ și-așteaptă rândul.

Azi nu mai știu, ce-ai vrut să-mi fii..
În strașnica-mi tăcere, zac ateu,
Mi s-au zdrelit genunchii vineții
Eu condamnat aștept, să-mi fii călău.

Frică nicicând eu n-am avut, nici tu să n-ai..
Cu ură să lovești, precum în ultimul mișel.
Nici remușcări.. Eu fost-am doar un pai,
Iar lumii îi e totuna, cu el or fără el.

Văzut-ai poate-n mine, un pâlpâit albastru,
Or poate-un clovn de circ, un mort, or poate-un bleg.
Dar totuși, ce sunt eu? Întreb al nopții astru,
Când eu din mine rup, și dau, pentru a fi întreg..

Și-aș vrea să fac curat, pe dinăuntrul meu,
Sufletul să mi-l spăl, cu-a cerurilor ape.
Dar gândul meu buimac, legat de pasul tău
Doinește pe-nserat, eterne mândre șoapte.

Cum te-am știut, nu te mai știu..
Or nu mai ești.. Or, nici n-ai fost.
Mi-i scrisul gol, și plânsul griu,
Iar drumu-mi prăfuit, mi-i fără rost.

Tărie Doamne, Tu, să-mi dai
Să urc încet, Golgota mea..
S-aud departe cânt de nai..
Și-n piept să simt.. doar fulgi de nea.

Iar tu, plecând, din a mea lume surdă,
Drumu-ți te poarte, spre zările veline.
Cu scârtâit de timp, ascuns în colț de umbră,
Te rog, să tragi, și ușa, după tine..

Cred, și simt, tot ceea ce spun.

Și cred că și cei care îmi spun lucruri.. le cred și le simt..

Nouă..

Pe vechea cărare, zarzărele dau în pârg.

Și lumea se frământă, de parc-ar fi lunea de târg..

Timpul buimac, privește cu-al lui sârg..

Către apus..

 

Eu am crescut.. Crescut-mi-au dureri mute,

Iar aripile mi s-au stins, în vorbele-mi mărunte.

Trecut-au zile, vreo trei mii două sute..

De când te-ai dus..

 

Și vrut-ai tu, ca să mă știi plecat..

Pe goale meleaguri.. și fost-am eu legat,

Nu m-ai lăsat să trec, peste al morții hat..

Tu ai murit.

 

Dar ochii tăi, din ochelari, îi știu și-acum,

Mă poartă-n nopțile hălăduind fără de drum

Când sufletu-mi amar, precum un scrum,

Mi-i hăituit.

 

Bunico sper, ca-n calea ta, prin lumile cerești

Cu-ai tăi părinți.. cu-ai tăi bunici să te-ntâlnești..

De mine, și de noi, de-aici, tu să le povestești..

Ca un copil..

 

Și-acum mai simt, cum palma ta

Pe creștetu-mi abanosiu, cu cald curgea,

Și cântu-ți lung și trist, către trecuturi mă purta..

Azi sunt umil.

 

Azi sunt, cum n-am mai fost vreodată..

Pierdut și gol, cu-amarnic plâns, în palmele-ți de piatră.

De doru-ți mi-i ființa fiartă..

Atâta dor.

 

Azi Soarele te plânge, cu raze peste crâng..

Și ale vremii granițe, se frâng..

Oftează codrii, ce de copil te știu. Ei plâng.

Ei plâng în cor..

 

Pe cer s-or înălța curând, mândre făclii,

Și-n pieptul meu, doar doruri, mii și mii..

Ne-om revedea-ntr-o zi.. sub mere aurii..

Bunico.. cu bine, să rămâi..