Te iubesc!

ImagineTrecut-au secole de-a rândul… aşa cum trec clipele, pe nesimţite, părând frunze ce cad languroase din înaltul abisal al copacilor goi peste care toamna îşi aşterne cu măiestrie curcubeul roşiatec. Le priveam atemporal dar cu fiecare clipă a secolelor zburânde bucăţi din mine se rupeau una câte una, dar de fiecare dată mai dureros. Sângele sufletului meu uitat şiroia precum pâraiele învolburate ce par a fi turbate, ce doresc cu atâta stăruinţă să rupă malurile de pământ sec şi să inghită agoniseala bătrânilor pierduţi de timp. Eram uitat undeva în albeaţa întunecoasă, uitat chiar şi de mine, uitat de gândurile celorlalţi, dârdâind din toate încheieturile în faţa frigului diavolesc, pentru că… da, uitasem de Dumnezeu, uitasem de licăritul ochilor copilăriei mele în apa rece a izvorului bătrân, uitasem de zâmbete şi de faptul că exist.

Îmi doream doar ca acele cuvinte sfredelitoare să nu îmi mai cobâlţâie maţele minţii, să nu mă mai împingă în hăul fără de fund, voiam să nu mai urlu cuvinte mute ce se izbeau de zidurile groase de mâzgă… voiam sa Te aud, măcar pentru o milisecundă totul să înceteze şi în mintea mea să îţi aud glasul divin, să îmi desfăt timpanele ruginite cu vocea Ta cu parfum de aguridă, să îmi faci bruma de suflet rămasă adânc în mine să vibreze. Te aşteptam fără să ştiu dacă măcar vei veni vreodată. Mă scăldam în sângele-mi închegat şi priveam la stelele cristaline să mi Te arate sau măcar să licărească spunându-mi că acolo undeva Tu existi.

Trecut-a timpul precum o canalie cu blana slinoasă şi având coarne cât pentru o întreagă herghelie de draci spumegănd… în fiecare clipă mă împungea strigându-mi cu ochii roşii : “ Nu o să rezişti! O să te mân spre finele vremii, bătrân nebun ce eşti! Nu o să apuci să o zareşti, nu o meriţi!” … iar frica îmi pişca trupul greoi şi frânt, o uram dar îmi placea în acelaşi timp sentimentul… ştiam că aşa încă nu am plecat, ştiam că am să te aştept până în ultima clipă, până când moartea îmi va sta cu străşnicie în faţă.

Nu îmi era frică de ea.. niciodată nu mi-a fost, eram atât de hotărât să Te aştept încât până şi ei îi era frică de ceea ce purtam pentru Tine, de faptul că mi-aş fi înfipt dinţii stricaţi în creştetul ei storcându-o de toată puterea dacă ar fi îndraznit să se atingă de mine…

Am început să alerg spre acei necunoscuţi cu feţele palide şi pline de pânze de păianjeni întrebându-i unde eşti… dar nu mă vedeau, nu mă auzeau, de parcă eram o statuie veche pe care cu toţii au văzut-o şi acum era atât de banala încât nu mai conta. Îmi izbeam pumnii grei de piepturile lor ce sunau a plin dar ei nu mă simţeau… din gâturile groase aruncau nepăsători putoare de bâhlit, ba chiar de putred…

Agonizam asemeni unui muribund, cu ochii blegi şi decoloraţi de timp şi aşteptare, cu pleoapele aţoase coborând leneşe peste ei, cu buzele uscate răcnind după sărutul tău, cu mâinile putrede din care răsăreau vene afumate şi care mă frigeau nefiind îmbrăţişate, cu urechile sângerânde tânjind după glasul tău moale cu sclipiri de Înger…

ImagineUn gol usturător îmi sfârteca pieptul găurit, voiam atât de mult o îmbrăţişare încăt aş fi oprit pe oricine si l-as fi implorat să mă strângă îm braţe, chiar şi doar pentru o clipa… dar ştiam în adâncul meu că acest lucru nu ar ajuta la nimic, doar m-ar face să mai adaug o vină pe umeri-mi încărcaţi de povara tăcerii…

Mă ghemuiam în colţul meu întunecat de alb şi îmi cuprideam cu braţele genunchii murdari şi juliţi, infectaţi şi din care sângele se pierdea în îmbraţişarea puroiului sărat din care mi-am adăpat ceea ce rămase din mine de nenumărate ori… Scrijeleam cu osul rupt din a mea coastă pe pielea-mi aspra forme fără sens… Te aşteptam!

Pe neaşteptate un gâdilat rece începu să îmi cotrobăie prin acel ceva în care eram prins, să vâjâie şi să şuiere precum un şarpe străpuns de furca ţăranului în vârful unui deal bătrân scăldat în mireasma dulce a fânului aproape uscat, să umple vortexul, în care eram aruncat precum o piatră roasă, de ceva nou… de ceva care îmi facea ca părul netuns să fluture precum un steag bătrân şi decolorat de vreme dar care încă îşi păstra esenţa… era vântul! M-am ridicat în picioarele-mi zgâriate şi am urlat auzindu-mă pentru prima dată… simţind vibraţiile ecoului izbindu-mă din toate părţile şi spărgându-mă în mii de bucăţele. Mă vedeam devenind zdrele şi pierzându-mi

urma de cunoştinţă pe care o mai aveam… credeam ca e Sfarşitul!

Dar nu… avea să fie Începutul…

Orbecăind bezmetec prin măruntaiele timpului am simţit două degeţele moi ce mă aşezau în ale lor palme, suflau cald peste mine alungând praful gros şi rearanjandu-mă cu dragoste. Nu îmi puteam deschide ochii înca… auzeam glasul tău mirific ce îmi şoptea : “ Sunt aici! Trăieşte prin tot! Regăseşte-te şi simte-mi strângerea de mână!” … Erai Tu… Înger MinUnat ce a renunţat la veşnicie doar pentru a mă răscumpăra!

Coborât-ai cu gingăşie din cerurile albastre şi lăsatu-ţi-ai întreaga minunăţie gaj pentru acel cineva pe care îl cunoşteai desi nu îl vazu-şi niciodată, ale cărui vorbe îţi erau predestinate încă de înainte de a se naşte dar ale căror culori nu îţi scăldaseră niciodată timpanele sufletului…

Un gâdilat moale îmi facea buzele ruginite să schiţeze acel zâmbet uitat, înglodat în lacrimi amare precum esenţa de pelin… dar acum Tu îl făceai să renască şi … ameţit să se împleticească pe bucăţile de carne vânătă numite buze… ale mele… zâmbetul meu mult aşteptat… zâmbetul Tau!

Te simţeam stăruitoare lângă mine… îmbraţişându-mi respiraţia haotică ce mereu voia să mă părăsească… o trimite-ai în leşul meu parfumat ce zâmbea pentru prima dată dogorind a viaţă. Trecură clipe asemeni veacurilor… călător nebun prin marea uitării, prin deşertul alb în ale cărui dune de suferinţă vântul şerpuia pictându-şi doina de dor… În nicăieri-ul alb în care stăteam trântit şi în care mă vegheai adus-am cu mine sămânţa copacului bătrân ce în copilărie îşi lăsa crengile greoaie pradă căţăratului meu zbânţuit… am scăpat-o din mîna crăpată şi o auzeam rostogolindu-se într-un urlet nebun şi ameţitor… Se opri şi încolţi… crescu un copac straşnic şi gros, cu cioturi puternice, scrijelit de indrăgostiţi cu lame ascuţite şi de mine cu unghiile minţii, sculptându-ţi chipul neştiut dar atât de aşteptat… Bătrânului îi răsăriră aripi verzi şi parfumate dar apoi aceste aripi deveniseră un curcubeu roşiatec, un labirint hipnotic fără de ieşire… o adiere de niciunde alunecă prin el spărgând nebunia de culori în mii de bucăţi ce cădeau alene… Te auzeam acolo spunându-mi să trăiesc…

O frunză îmi mângâie palma şi o strânsei atât de tare încât unghiile-mi crescute intraseră în carnea acum fragedă… Tot ceea ce nu trăisem, tot ceea ce visasem mi se perinda pe podul pleoapelor grele, brăzdate de vene albastre… Deschis-am ochii după atâta vreme şi te-am văzut prea MinUnat Înger… Mă priveai cu drag şi buzele-ti roşii spuneau : “ Te-am aşteptat! De ce ai întârziat atât?” … Cu ochii în lacrimi îmi dusei mâna zgribulită pe pieptul noduros în care simţeam o hărmălaie cunoscută dar care nu ştiam ce e… era inima care acum pulsa spunându-mi : “ Ea e! E Cea care mi te-a dat înapoi… Cea care te-a adunat şi care te-a ţinut de mână în toată această vreme… e cea care şi-a lăsat lacrimile dulci să îţi cadă pe buze îmbătândule cu primul lor zâmbet!”…

Te priveam adânc în ochişorii Tăi cristalini… două stele îşi găsiseră liniştea acolo, două stele ce luminau şi primele stele pe care eu le-am văzut… Ţi-am atins mâna suavă şi am simţit că Tu exişti… că Tu eşti acolo cu adevărat şi m-ai salvat cu a Ta aşteptare.

Pentru prima dată m-am ridicat în picioare şi Te-am privit… eşti singura de care ochii mei au nevoie. Ei se adapă din Tine… Te sorb în fiecare clipă aşezându-te pe coala albă a minţii mele… Te colorez cu ale văzduhului culori… văzduh pe care l-am văzut pentru prima dată alaturi de Tine… Mai luat de mână şi am zburat amândoi spre capătul lumii, cu grijă ne-am aşezat acolo unul lângă celălalt şi ne-am lăsat picioarele să atârne în gol… legănându-se uşor. În zare, soarele roşu levita holbându-se la noi şi era uimit de faptul ca eu zâmbeam… Golul imens ce se aşternea în faţa ochilor noştrii era abisal… ceaţa îi limita infinitul gri… îl asemănam cu golul din pieptul meu dar pe care Tu l-ai umplut de Tine… Îmi las mâna tremurândă să alunece uşor cuprinzându-ţi mijlocul cald şi întâlnind a Ta piele fină şi catifelată… pentru prima dată. Mi-am lăsat capul sprijinit de al Tău şi Ti-am sătutat umărul alb… Parfumul Tău se lipi de mine, se contopise cu acel cineva care acum eram, l-ai pus alături de sufletul pe care cu toată inima mi l-ai dat.

M-ai dus în înaltul cerului indemnându-mă să calc fără frică pe norii închistaţi de vise. Ne-am scăldat în izvoarele timpului fiind atinşi de lacrimile stelelor, de roua sufletelor calde ce se duc spre judecata de apoi.. de mâna lui Dumnezeu. Levitam alături de Tine. Trăiam.. în sfârşit TRĂIAM!

Îmi lăsam ochii languroşi să alerge pe buzele Tale divine… le contemplam încă de înainte de a lua o formă fizică… Magnetul lor mă atrăgeau hipnotic in fiece clipă… Atunci, în ploaia de soare petalele buzelor noastre s-au atins pentru întâia oară… Mă îmbătam cu fericire, acea fericire necunoscută mie… Tu, Copilaşulee îmi dăruiai un sărut după care tânjisem de-a lungul veacurilor.. îmi dădeai îmbrăţişarea nebună după care urlam mut atâta vreme… Erai Tu! şi doar Tu vei rămâne!

Îmi descleştasem cuvintele din stâncile pământului şi pentru prima dată am şoptit :          „ Te iubesc , Simonaa!” … Bobiţe de transpiraţie se năşteau pe fruntea şi pe gâtul meu… se transformau în mici râuri ce şiroiau… M-am metamorfozat în pensulă şi cu a viselor culoare Ţi-am pictat înauntrul Tau acel „Te iubesc!”… ce vă dăinui aTemporal, ce va răsuna de fiece dată, după ce Noi vom fi în altă parte, atunci când doi îndrăgostiţi şi-l vor şopti, atunci când soarele îşi va contempla iubirea imposibilă pentru luna… atunci când de Luceafăr genele unei EA se vor agăţa şi işi vor cânta iubirea într-un oftat greu.

Imagine

Iar Noi mereu împreuna, călători prin veacuri, cu aceeaşi strângere de mână pierzându-ne în sărutările aguride şi în îmbrăţişări înmiresmate în aroma acidă a citricelor… mereu şoptindu-Ţi : „Te iubesc, Simonaa!” …

Anunțuri

Maledictis

     Alunecam uşor în visul dulce parfumat alături de Tine, Copilaşule… Eram amândoi pe sania cu şine de argint a cuvintelor moi precum pleoapele Tale. Zăpada rece ne săruta obrajii roşii, uscaţi de aerul tare ce ne ardea plămânii! Mâna Ta o strângea tare pe a mea, atât de tare incât să ştiu că esti acolo şi nimic nu mi Te poate lua.. nimic.

Dar gura-mi scămoşată de nebunia minţii muribunde bâiguia răsunând adanc în sufletul Tău acele maledictis ce au sfâşiat inima Ta prea buna pentru călăul de mine, pentru acel cineva pe care cu buzele Tale dulci l-ai construit dându-i o formă şi care astăzi Te dezamăgeşte!

Câmpia galbenă şi înmiresmată de grâul copt în spicul galben si aspru e plină de copaci cu roade dulci-acrişoare… copaci mari precum uriaşii poveştilor bunicii… cu umbra deasă şi cu triluri de păsărele. Te văd sub coroana cireşului bătrân şi braţele mi se răsfrâng urlând după îmbraţişarea Ta… alerg spre Tine dar după câţiva paşi prafuiţi, fără să apuc să mă opresc un lanţ greu mă struneşte bufnindu-mă în iarba grasă…

ImagineE lanţul meu.. făurit fără vrere de mine din acele maledictis… E prins la celălalt capăt de  un pripon prostesc adânc înfipt în pământul negru.. atât de adând, scos pe cealaltă parte a pământului şi cu vârful îndoit… plin de rugină. Verigă după verigă regăsesc vorbele mele iar lângă al meu picior un nod uriaş îşi făcu casă… Un nod făcut de mine dar a cărui formă am uitat-o şi nu îl pot dezlega… un nod Gordian. Privesc spre cerul prea senin şi urlu mut rugându-l pe El sa mă transforme în Macedon şi să îl pot desface, dar rugile îmi sunt menite văzduhului cald…

Îl muşc cu dinţii , îl strâng cu unghiile murdare pentru că mă arde… mă arde precum focul Iadului, îmi lasă urme adânci în carnea proaspătă.. scoate fum şi râzând îmi spune : ” Tu ai făcut-o! Şi nu o să o mai poţi atingre vreodată! Tu ne-ai rostit fără luciditate… Lucifericul ţi-a jucat un joc aparte! Ţi-a pus un sac pe capul veşted şi te-a aruncat între scriburi… Ai pierdut!”..

Simt cum lacrimi îmi năpădesc ochii uscaţi de dorul Tău… cristalele lor ating ţărâna şi urlă neputincioase, se târăsc până la Tine şi cu un tremurat se ridică pe obrăjorii Tăi şoptindu-ţi : Te iubesc!…