Frânturi de iasomie..

 

Pe-nserate te-așteptam și eu

La umbra bolților de vie..

Cu un buchet de flori, de iasomie

Și te visam, precum un Dumnezeu.

 

Cu ochii mari, cu genele pitite..

Mă tot lăsai singur pe a mea cale,

Singur eram, în a mea așteptare

Doar eu, și florile zdrelite.

 

Spre astrul, alb, cel mându și pribeag

Tot căutând amar, zăresc cea neagră cracă,

Fără de flori.. și de dorinți săracă..

De ea.. aș agăța un ștreang.

 

O frânghie albastră, de argint

Să mângâie, gâtul gândirii mele..

Și cerul negru, să plângă fără stele..

Lumini fără contur și glas fără cuvânt.

 

Tu-ncet, să te îndrepți

Cu pașii săbuiți

Și-n ochii tăi uimiți

Mii alte flori s-aștepți..

Luptă..

Te-șterni printre frunzele de zăpadă

Și cu pântecele tău, mă ocrotești.

Mă acoperi cu buzele tale, de dor, fără tăgadă

Cetate-n munți eu sunt, tu făr’ de-oșteni mă cucerești.

 

Încet încet, mă tot slăbești la-ncheieturi

Iar eu îți rup, nasturi, fără să plâng,

Cu palma netezesc, adâncile-arături

Și-n ochii tăi, mă pierd, în căprui crâng.

 

Și ne-om lupta-n trăiri, ne-om săgeta în morți.

Și clopote de luptă, amândoi ‘om bate.

Cu gânduri de pace.. poate-om veni la porți.

Fluturând însângerate flamuri.. Neprivind în spate..

 

Când sulițe s-or frânge, ș-om sta întinși sub lună

Și rănile făcute, ușor ți-oi îngriji..

În ochii tăi, cei blânzi.. Văd o iubire  bună..

Și-aștept să treacă vremea.. La tine m-oi gândi..

Iartă-mă..

 

Lumină iartă-mă! Că-s întuneric..

Frumusețe iartă-mă! Că n-am un chip angelic..

Iartă-mă mare.. Că secetos eu sunt..

Tinerețe, iartă-mă! Că m-am născut cărunt!

Iartă-mă tu, iubire.. Că ură zace-n mine..

Ură și tu mă iartă.. Că te-am iubit pe tine..

Tu gură să mă ierți.. Cuvinte c-am puține..

Buze să mă iertați.. Că n-am zâmbete pline.

Credință iartă-mă! C-am fost doar un ateu,

Hristoase iartă-mă! Visat-am că sunt zeu..

Iartă-mă, tu pahare.. Că-ncet eu te-am golit.

Iertați-mă femei ușoare.. Și pe voi v-am hulit!

Iertare cunoscuți! Fiindcă.. m-ați cunoscut..

Iertați-mă voi, bani.. Că nu v-am prea avut.

Să mă iertați, părinți! Că mult v-ați chinuit.

Tu frate să mă ierți! Să știi că te-am iubit!

Iubita mea, iartă-mă! Că n-am știut să fiu..

Iartă-mă trupule.. Dar, nu vreau să mai fiu viu.

Țărână să mă ierți. Pe tin’ c-oi poposi.

Și să mă ierte corbii.. De bun la gust n-oi fi.

Iartă-mă Iuliane.. Dar tu n-o să mă ierți..

Și.. Iartă-mă Iertare.. Te rog.. Să nu mă cerți..

Dă-mi drumul, Doamne..

Mii inele la picioare,

De argint și roșu fier

Ferecate-n foc de Soare

Veșnic, arzător pe cer..

 

Sclav de seamă-nfricoșat

Ocnind la de sare, viață.

Sufletu-i încătușat

I se pierde ca-ntr-o ceață.

 

Și spre cer s-ar arunca

Răstignit, cântând la harfă..

Dar, se prinde a-nopta..

Visele, se pierd în șoaptă..

 

Șoapta demonilor, goi..

Cei nebuni, haini, frumoși.

Ce ne-au ferecat pe noi..

Cei pe la-ncheieturi roși.

 

– Eu ți-s suflet!

– Eu ți-s trup.

– Te-aș lăsa, plecând în urlet.

– Du-te! De tine mă rup..

 

Dar inele de smarald

Nu ne lasă.. să zburăm.

Ci pe-al oaselor scafald,

Veșnic o să ne urmăm..

Clipe fără timp..

 

Când ceasu-i gol, fără de timp

Oare ce rost mai are viața?

Când printre flori, tu ești un ghimp

Și soare nu vezi dimineața..

 

Te-ascunzi amar, în umbre vechi,

Și-ai vrea să te îmbeți.. Să mori!

Palme-ți  apeși peste urechi..

Ochii-nchizi! Te-arunci.. și zbori.

 

Zdrelit, pe pietrele de noapte

Mi-ascult sângele picurând..

Doar aripi rupte.. Și vechi șoapte.

Dincolo.. Oar’ cine m-o fi așteptând?

 

Eu sunt nimic, printre întreguri,

Și spațiu gol, între cuvinte..

Cel mai urât, nebun din neguri.

Cu casă colo-ntre morminte..

 

Netrebnic pentru cer de mare,

Nenorocit, trimis uitării..

Singuratic.. pe o piatră tare..

Așteptând, cântul chemării..

 

 

Potca nopții..

 

Potcă nebună, ți-s buzele de gheață,

Privirea ta eternă, doar ochii mei ți-o-nvață..

Și mânurile tale, mugind a nimic bun

Le-oi fereca cu-argint, de cel bătrân gorun.

 

Când noapte cu amar, se lasă peste lume

Pe spatele-ți duios, mantie ți se pune.

Și cântul tău hipnotic, să urle, face pe câini

Din suflete pierdute, tu muști.. cum mușc din pâini.

 

Venit-ai într-o seară, și mi-ai adus parfum

Din liliac, de primăvară.. Amestecat cu scrum..

M-ai îmbătat perfid, cu cel mai dulce sânge..

Și ai plecat nenorocito! Cerul de pleoape-mi plânge..

 

Mai vii și-acum, când somnul mi-i plecat..

Mai vii și azi.. să vezi de te-am uitat.

Ori poate vrei, să mă arunci spre viață..

Și-oricât străluce Luna.. Ți-s buzele de gheață..

Râuri reci..

 

De prin codrii timpului

Amintiri spre dealuri curg

Și prin ochii Soarelui

Lung, privesc către amurg..

 

Singur mi-s, precum păstorul

Ce-a lui turmă, a pierdut,

Când dormea lângă izvorul

Ce s-a pierdut în trecut..

 

A secat de dorul tău

Colo sus, în vârf de suflet..

Doar al meu cuvânt e rău

Și se stinge-ușor în cuget.

 

Țurțuri albi, de zâmbet cald

Se topesc, în bălți cântând,

Simfonii, cu mândru fald

De dantelă.. tremurând.

 

Sanie de minte goală

Pe-a mea piele se colindă,

Lunecând spre a ta poală..

În cel negru colț de tindă.

 

 

Suflet de chibrituri..

 

Pășind  pe drumul meu, cel de praf plin,

M-aș așeză nebun, pe un suspin.

În palma mea cea veche.. și crăpată

Ți-aș săruta eu fruntea, cea blândă.. nebrăzdată..

 

Azi-a ta răsuflare, prin păru-mi o mai simt

Cred c-o aduce vântul.. Trecut-atâta timp..

De când a ta mireasmă, sufletu-mi, n-a simțit.

Te-oi aștepta mereu, pe dealu-n asfințit..

 

Al tău prea dulce sânge,  prin mine se prăvale

Croit-am pentru tine, din sufletul meu dale

Cu tălpile-ți de nea, pe ele să pășești

Și poate într-o zi.. Un pic, să mă iubești..

 

Acum, noaptea ce vine, în brațe mi se pune

Și apa neagr-a minții, se varsă făcând spume,

Pe drumul meu am fost, și-oi fi tot un hoinar.

Dar tot ce-am fost vreodată, ție m-am dat in dar..

 

Eu, orbul..

 

O vioară nebună, în brațe-ncet mă strânge

Și lumânarea albă, în palma mea azi plânge..

În cel negru cotlon, paharu-n jumătate

Și-o sticlă de amar, plină de vise-uitate..

 

Un fir de vânt, șuieră-ncet, o șoaptă de demult

Și printre frunzele ce cad, aș vrea să te ascult.

În ochii tăi să mă înnec, în ochii tăi cei calzi

În ochii mei să zbori spre cer, ochii ce au orbit, de azi..

 

Amară lacrimă se scruge, căzând în ultimul pahar

Ce-l sorb, s-ajung.. În patru scânduri de stejar.

Și-un clopot greu, să spargă ceru-n patru zări

Cuvinte către-al meu mormânt, să bătucească trei cărări..

 

Și-atunci, pe deal, când timpul toate le-o sfârși

Poate pășești în treacăt.. Te rog, nu te mânhi!

Întinde mâna ta suavă, în crengile ce spre cer fug..

Alege frunza-ngălbenită.. Și arde-mi numele pe rug.

 

Dar ceasul blestemat, ce-ntruna bate.. ca o toacă

De degetul cel mic mă trage.. Moartea cu mine, azi se joacă..

Și sunt copil, cu ochi căprui. Ce vede cum a-mbătrânit,

Ce-n viața-fost, fără de rost.. și făr’ de rost, el a murit..

Ce mai faci .. ?

 

Oare ce mai faci astăzi?

Ți-s gândurile-n zare?

Te speli în dulcea ta uitare?

Ori poate stai, pe cariate lăzi..

 

Mi-aduc aminte cum zâmbeai..

Cândva, și zâmbetu-ți zbura spre cer..

În brațe te strângeam stingher..

Era o vreme.. Mă iubeai..

 

Când leneveam, pe sub plopii goi,

Și noaptea albă ne-asculta

Șoapte nebune, Cea albă Lună ne sorbea..

Și bântuiesc acum.. ca un strigoi!

 

De-o fi blândă, vremea cu tine

Și pleopele ți-or sta deschise

Să-mi scuipi pe somn, câteva vise.

Și poate.. să mai pomenești de mine..