Flori de veșnicuțe..

mai 15, 2016 condratiulian 6 comentarii

vesnicute

Spre cer, se-ntind, în liniște, copacii

Și Soarele zâmbește, cu ochii lui de jar.

În praf mă pierd, cum se pierdeau cazacii

Când cu-al lor paloș, ei semănau amar.

Timpul nu se scurgea, în cerc înțepenise

Eu eram mort.. Și mort te căutam,

Din pomul cel înalt, o frunză îmi zâmbise,

Cu palma-mi putrezită, cu drag o sărutam.

Tu floare încolțită, c-obraji îmbujorați

Făcutu-m-ai să cred, în clipa reînvierii.

Pe câmpul meu căprui, și-obraji nesărutați

Încet.. încet crescut-ai, în cântecul tăcerii.

Născutum-ai cu drag, din pântece de suflet

M-ai legănat curat, în sfintele povești,

Mi-ai mângâiat cu părul, nespusul aspru cuget

Buze mi-ai sărutat, prin sticle din ferești .

Făcutum-am și cer, și nor. Plouat m-am peste tine

C-apoi Soare să fiu, lumină să îți cânt..

Nicicând n-am vrut, decât să îți fiu bine,

Dar poate că n-am fost, decât un rece vânt.

Tulpina-ți de cleștar, mușcat-am c-un sărut.

Frunze ți-am sărutat, și blândele petale

Cu înghețata frică, în piept eu le-am ținut,

Acum într-o cutie, le-ascult cum plâng cu jale.

Din lutul mântuirii, făcut-mi-ai amintiri

Ce le păstrez pe veci, în cufere de oase,

Cu-al tău polen, mi-ai scris pe cer trăiri

Acum îngălbenite, mă prind în a lor plase..

Neagră tăcere, între noi s-a cernut

Precum ‘cei negri fulgi, ce cad după război

Singur acum eu sunt, în rece așternut

M-aș spânzura cu drag, în plinul nos’ zăvoi.

Ceasul iar s-a oprit, cu acele ascunse,

Sub haina ce din mine, croit-am pentru tine.

Petalele-ți uscate, de-uitare sunt pătrunse

În așteptarea Vremii, ce parcă nu mai vine.

Prin venele uscate, sângele nu-mi mai este,

Doar vinul se mai scurge, în al lumii potop.

Iubirea ce ți-o port, născut-a o poveste

Pe care o s-o strig, în sicriu-mi de plop..

Te-ai veștezit, în verde-mi epitaf,

Pe care-acum, eu o să plâng plăpând.

Aș vrea să pier, să mă transform în praf

Căci astăzi tot ce-mi ești.. E-o floare-ntr-un mormânt..

…………………………………………………………………………….

P.S. Mablung alcarin!

AN UNNA KI ..

mai 13, 2016 condratiulian Lasă un comentariu

Noaptea lină s-a așternut peste pleoapele mele bătrâne, făcându-mă să adorm pe nesimțite. Fără de clipe sângerii, fără de nuri fragezi.. doar eu și întunericul. De dimineață, pe podul pleoapelor mele forme năstrușnice se rostogoleau în pălmuțe mici de copilași, cu dințișorii mici și albi, cu ochii mari și calzi, zâmbind agurid..

Fire de cer se lovesc de fereastra prăfuită, în note divine.. Strop după strop, notă după notă, metamorfozându-se într-o simfonie cu iz de viață, de parcă toate mamele lumii ar fă născut în această dimineață. Și nu doar femeile, ci fiecare ființă, Până și din partea masculină s-au născut gânduri, s-au născut pași către porțile iubitelor cu buze roșii, arzând de dorul unui sărut nebun..

Dezlipindu-mi cu greu pleoapele zăresc o rază de lumină care în sfredelește ochii.. Parcă trece prin mine ca fior de gheață. Îmi târăsc picioarele către ușa pe care o deschid agale, când, un parfum nebun îmi frământă ființa moleșită. E dulceag, e ademenitor. Picuri reci mă mușcă de piele, cu nesaț.. Ploaia se înfruptă din mine, eu din ea. Ne stingem și luăm foc, unul lângă altul. Ciobul meu de suflet și spiritul tău, etern ascuns în ploaie. Apa a îmbrățișat pașii tăi de dans, micuți, de pe podelele lumii, cândva scăldate în mocirla desfrâului, a neputinței, a sângelui celor mulți ce s-a vărsat pentru noi, cei ce urma să venim.. Iarba deasă și verde mă cheamă ca într-o vrajă. Desculț pășesc pe stratul crud.. Parfumul e tot mai puternic, iar gândurile mele aleargă înapoi în timp cu o mie de zile. Miroseai la fel.. a viață. A viață frumoasă, a clipe dulci, a gânduri ce nu îndrăzneam să le gândesc, a pași lăsați pe dalele de piatră, a urme de palme îmbrățișate..

Ajută-mă Doamne!

Ajută-mă Doamne, să stau treaz, de strajă la căpătâiul gândurilor mele, și nu mă lăsa Doamne să mă depărtez de la drumul meu. Nu lăsa Doamne, frica să încolțească mai mult decât e nevoie. Ajută-mă Doamne, să nu mă pierd în hăul avarului. Nu mă lăsa Doamne să mă scald în nevoia de bani și învată-mă să mă mulțumesc cu ceea ce am. Doamne, al tuturor lumilor călăuzește-ne pe noi toți către parfumul frumosului..

Liniște..

mai 7, 2016 condratiulian 2 comentarii

SSS

Viața e atât de complexă și totodată atât de simplă.

De foarte multe ori îmi pare anostă, lipsită de trăire, de sens, de timp, de decizii corecte sau greșite, nici măcar nu cred că ar conta atâta vreme cât existența lor m-ar face să tresar din cochilia mea uscată sub toropirea nimicului. Astăzi renunț la slove, astăzi renunț la măsuri, la stihuri, în detrimentul acelor momente în care viața nu e chiar atât de anostă și îmi rezervă și mie un strop de emoție, de vis, de durere sau pur și simplă o lacrimă ce lunecă pe obrazul a cărui formă nu mai e lizibilă. O bucată de carne bătătorită de nesomn, de vânt, de furtuna în care picurii mușcă din piele. Aceste picături sunt total diferite de ploaia lină, blândă, în care am dansat, cu care am plâns. Aceasta din urmă, vine asemeni bunicii care atunci când eram mic îmi ștergea obrajii cu palma ei veche și caldă, după ce mama îmi trăgea o urecheală zdravănă pentru faptul că plecam de acasă fără să îi dau de știre și fără a mă reîntoarce prea degrabă. Odată, îmi amintesc de faptul că, primisem de la școală sarcină să adunăm măceșe, sau cacadâre cum le numeam pe atunci. La marginea satului, ascuns în căușul pădurilor și scăldat de apele Siretului și Sucevei ce se află în apropiere, aveam o bucată de pământ pe care părinții mei îl cultivau. La câțiva kilometri tărăgănați, pe marginea unui drum adormit sub pătura de praf care cu siguranță însuma vreo opt sau zece centimetri se afla un hău de parcă pământul își deschise într-o dimineață gura într-un căscat somnoros și a înțepenit așa. În acea zi am aflat că prăpastia poartă numele de Jâdogină, ca mai târziu să caut într-un dicționar și să îmi dau seama de sensul termenului și de unde venea denumirea ( jidovínă s.f. (reg.) 1. drum între două dealuri. 2. tăietură naturală într-un mal; năruitură, surpătură de mal. 3. movilă mare de pământ din vechime; măgură, mamelon ) . Pe marginea acestui drum șerpuitor, știam eu că ar exista măceșe, așa că m-am decis să le culeg. Am mers împreună cu un coleg de clasă ( eram în clasa a doua ) , de pe la ora 14:00 Trecuse de ora 21:00 și părinții nu știau nimic de noi, până când, moș Sandu nu le-a spus că ne-ar fi zărit pe drumul spre Jâdogină, cu câte o plasă în mâini. Nebunia începuse! Încerc să îmi închipui spaima, frica și gândurile negre care au trecut prin toată ființa părinților noștri, dar cu siguranță, deși am o imaginație bogată ( asta e doar o părere personală ) nu aș putea să le cuprind. Noi, nici vorbă să fi reușit să fi ajuns până la monstrul ”Jâdogină” , acesta fiind ascuns la vreo 10 kilometri de casele noastre, și în plus de asta în zare se vedeau niște oi și auzeam lătrat de câini, care, probabil deși erau niște cățelandri nouă ne păreau adevărați ciobănești de statura ”unui ghițâl” ( unui vițel ) cum am mai auzit pe la vecinii de atunci. Soarele se ascunse pe jumătare după Dealul Chietrișului ( Pietrișului ) iar o briză răcoroasă ne îmbăia pielea înnegrită. Colbul călduț ne juca printre degetele picioarelor desculț, șlapii povestind fericiți în plasele noastre aproape goale, pe fundul cărora zăceau câte un pumn de măceșe. De cum am aruncat privirea peste delușorul ce se profila în fața mea, zării mersul apăsat și grabnic al tatălui meu care e un om înalt, alături de tatăl colegului meu, un domn voinic pe care îl cunoșteam de când eram mic de o șchioapă și începusem să ies la joacă. Păreau stăpâniți de nervi dar totodată li se putea citi bucuria în ochi.. Bucuria faptului că eram bine, întregi, și că nu ne înghițise ”Jâdogina”.

Tata nu mă certase niciodată, ca să nu mai fie vorba de bătut. Am venit cu el acasă, și deși mă simțeam ciudat, ca și cum făcusem ceva greșit încercam să vorbesc ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Am deschis poarta din scânduri rare și vechi, care scârțâia teribil, și am văzut-o pe mama repezindu-se la mine. De data această mă îmbrațișase și mi-a spus : ”să nu mai faci așa, Iuliane! ” . Am crezut că am scăpat! Ei bine, apoi mi-a dat o palmă la fund, ca să fie sigură că am înțeles. Atunci bunica a venit și m-a luat în brațe. Mi-a mângâiat obrazul și mi-a spus o poveste, așa cum făcea mereu. Îi simt și acum palma caldă, moale, în care toată bunătatea lumii stătea ascunsă.. Acum zâmbesc, și îmi amintesc ce plină era viața mea. Trăiam!

Oare unde sălășluiesc și clipele mele de zâmbet, de împlinire? S-or fi ascuns în ”Jâdogina” cea fără de fund. Sau poate că s-au ascuns în hăul unui alt suflet. Unul pe care l-am găsit și l-am pierdut.. Unul pe care nu l-am găsit dar pe care nu îl mai caut..

Astăzi am simțit emoție sugrumându-mi gâtul, coastele, ochii, degetele. Știu de ce, dar nu vreau să îmi recunosc motivul. Poate că sunt prea slab pentru a-l înțelege, sau prea puternic și mi-ar fi frică să nu mă facă slab, sau poate că viața, vrea să îmi arate cât e de surprinzătoare. E ca atunci când știi o melodie pe de rost. Îi știi versurile, îi simți ritmul. Ai putea să o cânți sau măcar să o fredonezi la orice oră și deodată, îți dai seama că nu ai fost atent la o notă care în acel moment de revelație te face să tresari. Nu neapărat frumusețea ei, nu esteticismul debordant, nu.. ci pur și simplu existența ei.

Viață.. Existență.. Le adun albia lacrimii care s-a aventurat pe gâtul meu, apoi pe piept.. Apoi și-a dat existența Lui Dumnezeu. Se spune că toți mergem la Dumnezeu în cele din urmă. Ei bine, eu aș vrea să merg la tine câteva clipe decât la Dumnezeu pentru veșnicie.

Îmi spun mereu că sunt aproape un ateu, dar într-o zi un domn, despre care nu știam că e preot, mi-a spus că sunt un ateu cu gândul la Dumnezeu, și a zâmbit. Am rămas foarte încurcat, după ce el a coborât într-o gară. Încurcat sunt și acum.

Dumnezeule al scenei mele, să știi că am trăit multe lucruri care acum mă fac să tresar, să râd, să zâmbesc, să îmi fie dor.. Te rog, lasă-mă să stau în cel mai întunecat loc de pe scena lăcuită, unde niciun fir de lumină din reflectorul alb-gălbui nu ajunge, și tu povestește-mi de Ea, de mine, de bunica.. Eu o să ascult glasul Tău și promit că nu o să trag niciodată cortina. Nici măcar atunci când aplauzele o să ajungă la sfârșit..