Din depărtări pustii, cu vântul lung alături
Cu paşii arşi, în colb fierbinte lasă,
Urme adânci, şi-albeaţă-n flori şi muguri
Şi-orbecăieşte-aşa, departe de-a sa casă.
Prin câmp de foc, izvor rece îi este
Şi-n caldul alb, miraj născut-ai mintea,
Că nu e singur… ca e într-o poveste
Şi că Iisus îi pune, şi-acum pe masă lintea!
Covor de nea, picioar’le-i arse gustă
Când totul e nimic, iar golul nu-i destul,
Soarele azi, dâmb de suflet îi mustră
Fi-va-mai el oare, ca altă dat’ sătul ?
Şi-l crede-acolo, el , pe Dumnezeu
Dar El e dus, şi dus va fi-n vecie,
Aşa cum stelele de aur, apun, în zori mereu
Aşa cum slujbele bătrâne dusu-mi-s-au şi mie.
Şi cade el, şi El, şi eu, îmbrăţişand Pământul
Cade şi Luna, şi cu cerul, cad aştri peste noi,
Iar în văzduh, mai aleargă doar gândul,
Că-n zorii serii veni-vei înapoi…
Condamnat la prietenie! 