Oare cum ar fi, ca cerul să te ningă,
În fulgi de-argint, purtând păru-ți bălai?
Și-n noaptea albăstruie, cântu-mi să nu se stingă
Ci peste lac să curgă, pe vii note de nai..
Oare cum ar fi, ca să te plouă norii
Și să îmi bați în geam, când singur sunt etern?
Sub tine să dansez, când se trezesc și zorii
Doar tu să poți a stinge, sufletu-mi din Infern..
Oare cum ar fi, să-mi înflorești sub pleoape
Când orb eu o să fiu, cu gândul gol, pribeag?
Să te sărut domol, în oglindiri de ape
Cu tine să adorm, sub al nopții catarg..
Oare cum ar fi, să-mi crești în primăvară,
Eu să te ud mereu, cu sângele-mi din vene?
Să te îmbrățișez nebun, mereu întâia oară
Și către al nos’ trecut, să ne trimitem semne.
Oare cum ar fi, ca-ntr-o zi să fii eu,
Să te iubești demonic, precum un zeu căzut?
Ca un Hristos iubind, pe cel mai mare-ateu
Cum ar iubi Cuvântul, să îl rosteasc-un mut..
Oare cum ar fi, ca epitaf să-mi stai
În lespede de piatră, sub razele de Lună?
Ce-ai spune despre mine, și vechiul colț de Rai..
Să mă-nsoțești mereu, prin Soare și furtună..
Oare cum ar fi fost, eu să îți fiu o stea
Născută în neștire, din suflet de bătrân?
S-alergi mile de timp, pentru a mă vedea
Și-n lumea fără margini, tu să nu ai stăpân..
Oare cum ar fi, dacă tu n-ai fi fost
Din tine să mă naști, ca-n brațe să te cresc?
Niciunde-n tot ce este, n-aș fi avut vreun rost.
Acum te rog mă lasă, de-n gându-ți mă sfârșesc..
Condamnat la prietenie! 