O frunză..

hjg

Condrat Iulian Dumitru

Azi sunt, un munte răsturnat de-o frunză..

Cu stâncile zdrelite, de mângâieri de Lună.

Cu brazii tremurând, sub a Soarelui pânză

Plin de cărări uitate, către vremea bătrână.

 

Trecut-mi-a viitorul, prin mușchii ce mă-nbracă,

S-a scurs amar, domol, spre-a râului clepsidră.

Când între ieri și mâine, o răsuflare-mi scapă

Spre Lerna a mea gură, sărută mândra Hidră.

 

Temute amintiri, ‘n-adâncu-mi am ascuns,

Și-am lepădat deasupra, veacuri întregi de piatră..

Să-mi fie liniștea, secret de nepătruns,

Și-n pace să adorm, lâng-a zeilor vatră..

 

Dar frunză tu, nebună, ce flori ai înghițit

Și aurore-ntregi, servit-ai la-ta cină,

Fix în al meu rărunchi, cu drag mi te-ai proptit

Și liniștea de veci, mi-ai spart-o în surdină..

 

Și piedică mi-ai pus, de-n văi am tot căzut

Și către cer strigat-am, de s-o-ndura Clymena,

Să mă agațe-Atlas, divinu-i fiu născut..

Dar nu m-a ascultat.. căci frunză îi e stema.

 

 

Anunțuri

Ce-ar fi.. ?

Condrat Iulian Dumitru

ce-ar-fi-sa-vii

Ce-ar fi să vii, să nu mai pleci

Să-ți încălzesc, buzele reci?

Cu ale mele, buze-nghetațe

De secoli goi, neadăpate..

Și pieptul tău, la piept să strâng

Sub ale Lunii șoapte-n crâng,

Să-ți curm timida-ngăduință

Cu-a tristeții neființă.

Să tremuri tu, sub ochi-mi rouă..

Să-ți tremur eu. Inima-mi plouă..

Să mă săruți încet, și greu,

Să te sărut și eu.. Să te sărut și eu..

Ne-o ține timpul, cel făr’ de-nceput

La umbra pleoapei lui.. de lut..

Ș-om fi, ș-om crește. Doar de-ai vrea,

Să-ți fiu al tău.. Să-mi fii, a mea.

Izvor de viață, tu să-mi fii

Mereu copii, având copii..

Eu cedru lung, să mi te-anin

Și sprijin veșnic să-ți rămân.

Să-ți tin de ploaie și de vânt..

Pe buze să-ți țin de cuvânt..

Și de-o veni Moartea curând

În mine să-ți găsești mormânt..

Prima de-i fereca ferești,

Ți-o spune ție.. mii povește.

‘nainte de le-oi-nchide, eu

Tu să nu plângi.. nu-ți pară rău..

Oriunde-oi fi, te-oi aștepta..

Privind cu drag la calea ta.

Și când ți-or fi, buzele reci,

Ce-ar fi să vii, să nu mai pleci..

Copilărie..

Condrat Iulian Dumitru

copilarie1

Tandre revărsări de cer,

Se aruncă-n asfințit.

Eu, de-acum, privesc stingher

Către cel ce am murit..

 

Când cătam în șorțul bunii

Poame.. struguri, nuci sau mere..

Ori când cutreieram prunii..

Azi în palmă, doar durere.

 

Soarele-mi zâmbea în apa

Și-n apă-i zâmbeam-napoi,

Azi mai urc cu chin o treaptă..

Treaptă plină de noroi.

 

Fluturi îmi stăteau în palma,

Ce se-ntindea ca o floare.

Acum spinii cresc de-a valma

După râuri de sudoare.

 

Cu Dumnezeu mă jucam.

El cu mine.. eu cu El.

Din când în când, îi și cântam,

Și-azi eu, nu mai vorbesc de fel.

 

Zburat-au zilele în stoluri,

Către negrul-alb trecut.

Pierdut și singur printre doruri

Nu mă mai am, cum m-am avut.

 

Tandre revărsări de cer

Cad ca frunzele din vie,

Aștept, de ziua mea să pier.

Tu ai pierit, Copilărie..

copilarie2

 

Vărsare..

potir

Iisuse-Ți plâng Hristoșii

De-a lumii desfrânare,

Ce-și curmă azi leproșii

‘n-a scârbii lepădare.

 

Se culcă ceru-n mări

Și Soarele îngheață,

Și văd în depărtări

Doar fantome de ceață.

 

Se pierde azi iubirea

În nerozii și teamă,

Mame se pierd cu firea

Fii se pierd de mamă.

 

Maine credința mută

O-r scrie-o fariseii,

De nu faci pe-aia slută

Se-nmulțesc Dumnezeii.

 

Se pierd ei în icoane

Cu aur zmălțuite,

Și-și rag nebuni în strane

Cântări nebănuite.

 

Se pierd copiii Tăi

Cu brațele.. tăiate..

Și se ascund prin văi

Cu cărți sfinte uitate.

 

Privește către popii

În argint înțoliți.

Doamne secale-ai ochii

Că tare-s chinuiți.

 

Oprește de Te miră

Căci sigur o vei face

Când o să vezi o liră

Neprinsă-n oboroace.

 

Când o s-auzi sudalma

Ce noaptea o despică,

Din gură preotească

Ce pe timpan îți pică.

 

Te-aruncă Tu Iisuse

Cu ochi de biruință,

Spre papa ce apuse

A planetei credință.

 

De aur îi-e toiagul

De parc-am fi comori,

Și ne-adunăm tezaur,

Unul de muritori.

 

Iisuse, Tu ai mers

Cu tălpile pe piatră

N-avui prosop de șters,

N-avui pâine pe vatră..

 

Pe mine-ntâi mă rupe,

Mă pedepsește-amar

Pe mine să se surpe

Tot Iadul milenar.

 

Pe rug mă arde, Doamne

Cu biciul Tu mă-nvață,

Și mă usucă-n toamne..

În ierni Tu dă-mi povață.

 

De-i termina cu mine

Mă pedepsește iară,

Dar rogu-Te pe tine

Să prind o primăvară.

 

Și-n vara ce se naște

Fă lume-asta mai bună.

Copii în zi de Paște

Să știe de-a lor mumă.

 

Să știe ei de Tine,

De miluirea Ta..

Acum pe valuri line

Tu pune talpa Ta.

 

Și izgonește-amarul

Lasă doar drumul sfânt,

Eu astăzi beau paharul

Și m-afund în Cuvânt.