Paradă în noroi..

images

Cerul își cerne perdeaua de ceață peste o lume îmbrățișată de pojghița de cleștar a chiciurei. Firav, câteva raze de soare se lasă agale peste natură. Atât de domoale, asemeni puilor de cățel, somnoroși, molateci, ce vor să-și impună autoritate, ”luptându-se” între ei, până în acel punct în care adorm în poziția în care au picat, cu lăbuțele ușor încordate, cu ochii pe jumătate deschiși. scâncind și visând cu drag la năzbâtii trecute, sau ce se vor înfăptui.

Peste salcâmii cu păstăile maronii, uscate, un stol de ciori, ține o prelegere, despre vreme, despre cum s-au schimbat toate-n lume. Una povestește despre câte a văzut în lunga ei viață.. câte stârvuri răfirate, mâncate de soare, puțind a azot.. Ce frumoși sunt salcâmii înfloriți. Acum, frigul pare că îi face să se covrigească, cu crengile zgribulite, aruncate spre cer, rugând divinitatea, oarbă, surdă, mută..

Văi întregi, cu arături degerate, ori pârloage pline de buruieni înalte și spinoase, scoase parcă dintr-o vedere cu sălbaticile mangrove tropicale acoperă orizontul la dreapta mea. În stânga, dealuri duioase, de după care se ridică drept către cer, câteva fire de fum alburiu-gălbui, de parcă gheizere de puroi țâșnesc spre Dumnezeu. Nu bate vâmtul deloc.

 

Doi câini, latră în ceea ce sună mai degrabă a un schelălăit flămând. De când cu toate schimbările astea, nici măcar ei nu mai găsesc un ciot de mămăligă atuncată, ori niște resturi. Acestea, sunt de trebuință tuturor acum.. O turmă răsfirată, de cel mult 50 de oi, numai piele și os, se înghesuie lângă o baltă aproape înghețată încearcă să se adape. Privirea, îmi caută reflexiv, ciobanul cu pomeții proeminenți, cu mâinile crăpate, murdare și cu ochii storși de frig, dar ciobanul nu-i nicăieri. Poate doar mi se pare.. Poate e doar gândul și dorința mea de a vedea ceva viu în cancerul ăsta nenorocit.. Nici măcar nu știu unde mă aflu. Blestemate zile.

Continui să merg și privirea-mi întâlnește bocancii murdari și roși de parcă ar fi un cur de porc, ce sunt în deplină concordanță cu uniforma plină de glodul galben și înghețat ce îmi zgârie neîncetat pielea gâtului.. Mă privesc într-un ciob de sticlă și nu mă mai recunosc. Barba pare a-mi fi de stareț.. un stareț al morții, slăvind de câțiva ani doar un singur zeu, cel al războiului. Ochii par să-mi explodeze, arătând de parcă două linguri de boia iute ar fi fost expediate exact în mijlocul lor. Buzele biciuite de vânt, crăpate de sete, sunt doar o bucată de carne vie, sângerândă. Aș putea înghiți, o carafă de vin pe nerăsuflate. Era o vreme când, în după- amiezele calde, mergeam la crâșma de pe colțul străzii pe care locuiam, unde crâșmarul, un tip mustăcios, cu ochii sclipind mereu și cu un trabuc mereu aprins în colțul gurii, pufăind și cohăind ca o locomotivă scoasă la pensie, servea cel mai bun vin din câte gustasem.. era rece, dulce acrișor și parfumat ca pielea unei femei frumoase, cu bucle luciose, cu genele lungi și pielea albă, cu două buze roșii, catifelate. Aveam masa mea, într-un colț, aproape de tejgheua mereu lustruită, cu un scaun vechi, ce scârțâia pe podeaua de stejar. O lumânare mică, mereu aprinsă pe centrul mesei era sfetnicul meu..

Din depărtare, aud un tren, și îmi dau seama că dacă aș putea să alerg până la calea ferată as putea să mă agăț de el și poate o să mă scoată din locul ăsta de rahat. Îl văd! E un marfar, cu vagoane ruginite, tras de două locomotive diesel, de război. Se apropie precum un taur la coridele spaniole. Fără să îmi dau seama picioarele deja îmi aleargă într-o goană nebună în direcția trenului. Spiritul, mintea, mi-au rămas în urmă.. Fără să apuc să zic au, mă trezesc cu capul izbit de o baltă înghețată, ce se sparge sub greutatea moacei mele lăbărțate. Fără să crâcnesc, mă ridic mai hotărât decât prima dată. Măgăoaie de oțel e la câțiva metri de mine. Patul puștii atârnate în spate mi se izbește de șale. Terasamentul de piatră, de jumătate de metru îmi ridică ceva probleme. Roțile par să îmi cânte o chemare către ele, dorind să mă toace asemeni strujenilor în șișcile gospodarilor. Cu coada ochiului drept, zăresc un oblon deschis din care iese culdura jucând în lumina palidă a soarelui. Cu un efort de care nu știu cum am fost în stare, fac un salt pe burtă în interiorul vagonului, aterizând într-o grămadă de bălegar de cal, în felul acesta aflând și sursa căldurii. Râd ca un tâmpit și în minte îmi apare imaginea ei, scăldată de soare, printre merii din livada din spatele casei, sau așteptându-mă cuminte, întinsă pe grămada de fân moale, proaspăt, cu ale ei buze  arzând de dorință, pierzându-se în brațele mele, sub sărutările aprinse, afundate peste oceanul gâtului ei de zăpadă, mirosind a liliac. Acum e departe, cu acel berbec, colonel Mihalcea. Nenorociții dracului. Cum a putut să mă mintă în felul acestă? Nenorocita de ea, credulul de mine, oportunistul de Mihalcea.. Un trio de scârbe nenorocite. Adorm înjurând și expediindu-le șuturi în cur fără însă a mă misca din bălegarul cald.

Mă trezește pe neașteptate o serie de picioare în burtă ce mă fac să scuip în toate părțile balele mele. Din instinct, vreau să îmi înhaț pistolul mitralieră, bâjbâind că mâinile după el, dar, ia-l de unde nu-i. Îmi deschi ochii sub imboldul unui pumn în gură care pare să îmi facă mai mult bine decât rău. Scârbele astea jegoase, nu știu noci măcar să bată un amărât, slab și lipsit de orice apărare.

-Băi, fii de târfe, și maică-mea dădea mai tare când eram un mucos. Voi nu aveți ouă în pantalonii aia de paradă! Expediez o flegmă direct pe bocancul lustruit al unuia.

Celălalt mă privește atent, și zâmbește ca o curvă căreia îi arăți câțiva lei jegoși, sau o conservă furată de prin valiza unui soldat nou venit. Are o moacă tare urâcioasă, cu părul blond, ca și barba, ochii albaștri, tăioși, un nas drept, toate îngrămădite pe un boț de carne cât un pumn.

-Te uiți după pușcoci? Uite-l aici! Și îl scoate de după piciorul strâmb.

O duce la ochi și pare a se minuna.

-Buună, bună de tot ”gagica” asta a ta. Cred că o s-o păsztrez.

 

 

Va urma..

 

Gânduri prăfuite..

 

12575709_229757294023996_2086880847_n

 

Off! Tu, iubire de mine flămândă

Femeie-plină, cu ochii tăi de mac,

Întinde palma ta, dulce, plăpândă

Spre pieptul meu, ce aztăzi îl desfac.

 

Și-n sângele ce-n râuri șiroiește

Tu să te scalzi încet, gustându-mă nebun.

Inima-mi ține-o-n mâini, la piept o ocrotește

Ori mă îngroapă-n crâng, lângă cel vechi alun!

 

M-ai sărutat cu poftă, pe gândurile-mi reci

Iar unghiile tale, obraji mi-au sfâșiat..

Nu știu pe unde ești.. Ieri vii, și mâine-mi pleci

Dar sufletu-mi știrbit, știu eu.. nu l-ai uitat.

 

Himera mea, pe frunte cu coroană

Din crinii morți, în nopțile cu ger

Te voi cuprinde iar când Moartea o să moară

Și-o să zărești curgând, iubirea mea pe cer..

 

Mulțumiri speciale Art IV Arts pentru poza.

Epistolă..

cerrcar

 

Eu Te caut, cu ardoare

În cuvinte.. prin-prejur..

S-aflu  de, exiști, Tu oare

Prins-am să Te și înjur!

 

Poate că, ești prins cu treabă

Sau, nicicând n-ai existat.

Poate că Te-a scris în grabă

Vreun nebun.. Vreun învățat.

 

Cum că Ți-ai trimis copilul

Jos aici.. jos, în noroi..

Și a împărțit potirul..

Cu cei păcătoși.. Cu noi.

 

Pentru mântuirea goală..

Pentr-un neam nenorocit.

Ce își poartă, plini de fală

Vechiul păcat moștenit.

 

Oare ce faci Tu, în ceruri?

De exiști cu-adevărat..

Nu Te-ai săturat de daruri,

Prea Înalte, Împărat?

 

Oare nu vezi, azi, copii

Cerșetori, la colț de stradă?

Nu privești către cei, hoții

Îmbrăcați pentru paradă.

 

Plata noastră-n ceruri este,

Spus-au alții c-ai spus Tu!

Însă foamea nu-i poveste,

Când alți-au.. iar alții, nu..

 

Ce-ar fi, Doamne, să pătrunzi

În a noastră lume-ngustă?

Și să nu Te mai ascunzi

În icoana, ‘ceia plânsă.

 

Eu Te-aștept, cătând prin umbre

Între oameni ca să vii..

Tu, fă bine, și răspunde

Făr’ de noi, nu poți să fii.

Mireasma fără nume..

felinar

 

M-aș pierde fără-ncetare, în ai tăi obraji de măr

Iar când noapte pleacă-n zare, să m-ascund în al tău păr..

Printre arcuite-ți gene, să alunec pe-o cărare

Iară lacrima ta dulce.. s-o ferec în ciob de-uitare!

 

Aș vrea norii să mă plouă, peste bălțile golite,

Și cu sete să-ți sărut, albele tălpi de dezgolite.

Buze grele să-mi adormi, pe genunchi-ți de cleștar

Și din inima-mi pierdută, să arzi tu, vechiul amar..

 

Marinar fără de cârmă, pe-ale tale albastre pleoape

Plajă fără de nisip și ocean fără de ape..

Să mă strângi într-un surâs, stelelor de m-ei trimite

Către mândre aurore.. Către vise netrăite..

 

În ai tăi umeri de rouă, cu miros de iasomie

Să mă nasc la nesfârșit, să-ți dau struguri copți, din vie!

Să te-mbrac în nuferi albi. I-am furat, de sus, din Rai,

Și în noaptea de cleșter, la mine-n brațe să stai..

 

 

Zâmbet tremurat..

saddd

 

Șoapte albe-n abur negru

Revărsate-n a mea minte..

Mirosind a lemn de cedru-

Foc ce arde în cuvinte..

 

Sufletu-mi, putredă frunză,

Tremurând în adierea

Vocii tale-ntrepătrunsă..

Ca și sarea.. Ca și mierea..

 

Mâinile-mi, pustiu amor

Găzduind, un boț de mare,

Ochii tăi, căprui odor

Or’ îi văd, or’ mi se pare..

 

 

Cenușa mea..

images2

 

De pe stânca mea cea neagră

Lacrimile-mi plouă-ncet..

Peste lumea ta, cea largă,

Peste tresăltându-ți piept.

 

Corăbii lungi, cu albele lor pânze

Alunecă ușor, spre visu-ți de sub pleoape,

Și fete-albastre cântă, cu pletele prea plânse

Eu singur o să mor, ca nisipul sub ape.

 

Și sângele murdar, din mine când s-o scurge

Să umple sec izvor, de soare biruit

Catârul cu ochi roși, în neguri se va duce.

Luându-mi amintirea, că fost-am eu iubit!

 

Iar coama i se schimbă

Copit-acum i-i mână,

În Iadul său se plimbă,

Cu-a lui de-argint cunună..

 

Vântul din depărtări, mă leagă fedeleș,

Mă zguduie trosnind. Să mă trezesc, nu pot..

Sufletu-mi a plecat.. Rămas-a doar un leș,

Fără de licărit, îmbrățișat de foc..

 

Cenușa-mi ce mă-neacă

Din vârful meu de stâncă

Tu vino de te-apleacă,

Și mării o aruncă..

 

images

 

Chemare surdă..

Azi mi-s gropar, de conștiintă.

Cu unghiile groapa-ți sap,

De salcâm cruce pentru cap

Sicriu, ̀   cea ultimă dorință..

 

Și-o să-mi îngrop, surda chemare

În Paradisul, meu pierdut

Cu șoapte-amare, uitate-n așternut..

̀  oi sfredeli adânc, în pieptul tare.

 

Și din cerul nopții albe

Peste-al meu creștet s-o cerne,

Praful viselor din perne

Plătind aspre sfinte jalbe..

 

Și preot, primul tei să fie

Chemarea-n groapă când mi-oi pune,

Și din cântările nebune

Să-mi plângi durerile și mie..