Cerul își cerne perdeaua de ceață peste o lume îmbrățișată de pojghița de cleștar a chiciurei. Firav, câteva raze de soare se lasă agale peste natură. Atât de domoale, asemeni puilor de cățel, somnoroși, molateci, ce vor să-și impună autoritate, ”luptându-se” între ei, până în acel punct în care adorm în poziția în care au picat, cu lăbuțele ușor încordate, cu ochii pe jumătate deschiși. scâncind și visând cu drag la năzbâtii trecute, sau ce se vor înfăptui.
Peste salcâmii cu păstăile maronii, uscate, un stol de ciori, ține o prelegere, despre vreme, despre cum s-au schimbat toate-n lume. Una povestește despre câte a văzut în lunga ei viață.. câte stârvuri răfirate, mâncate de soare, puțind a azot.. Ce frumoși sunt salcâmii înfloriți. Acum, frigul pare că îi face să se covrigească, cu crengile zgribulite, aruncate spre cer, rugând divinitatea, oarbă, surdă, mută..
Văi întregi, cu arături degerate, ori pârloage pline de buruieni înalte și spinoase, scoase parcă dintr-o vedere cu sălbaticile mangrove tropicale acoperă orizontul la dreapta mea. În stânga, dealuri duioase, de după care se ridică drept către cer, câteva fire de fum alburiu-gălbui, de parcă gheizere de puroi țâșnesc spre Dumnezeu. Nu bate vâmtul deloc.
Doi câini, latră în ceea ce sună mai degrabă a un schelălăit flămând. De când cu toate schimbările astea, nici măcar ei nu mai găsesc un ciot de mămăligă atuncată, ori niște resturi. Acestea, sunt de trebuință tuturor acum.. O turmă răsfirată, de cel mult 50 de oi, numai piele și os, se înghesuie lângă o baltă aproape înghețată încearcă să se adape. Privirea, îmi caută reflexiv, ciobanul cu pomeții proeminenți, cu mâinile crăpate, murdare și cu ochii storși de frig, dar ciobanul nu-i nicăieri. Poate doar mi se pare.. Poate e doar gândul și dorința mea de a vedea ceva viu în cancerul ăsta nenorocit.. Nici măcar nu știu unde mă aflu. Blestemate zile.
Continui să merg și privirea-mi întâlnește bocancii murdari și roși de parcă ar fi un cur de porc, ce sunt în deplină concordanță cu uniforma plină de glodul galben și înghețat ce îmi zgârie neîncetat pielea gâtului.. Mă privesc într-un ciob de sticlă și nu mă mai recunosc. Barba pare a-mi fi de stareț.. un stareț al morții, slăvind de câțiva ani doar un singur zeu, cel al războiului. Ochii par să-mi explodeze, arătând de parcă două linguri de boia iute ar fi fost expediate exact în mijlocul lor. Buzele biciuite de vânt, crăpate de sete, sunt doar o bucată de carne vie, sângerândă. Aș putea înghiți, o carafă de vin pe nerăsuflate. Era o vreme când, în după- amiezele calde, mergeam la crâșma de pe colțul străzii pe care locuiam, unde crâșmarul, un tip mustăcios, cu ochii sclipind mereu și cu un trabuc mereu aprins în colțul gurii, pufăind și cohăind ca o locomotivă scoasă la pensie, servea cel mai bun vin din câte gustasem.. era rece, dulce acrișor și parfumat ca pielea unei femei frumoase, cu bucle luciose, cu genele lungi și pielea albă, cu două buze roșii, catifelate. Aveam masa mea, într-un colț, aproape de tejgheua mereu lustruită, cu un scaun vechi, ce scârțâia pe podeaua de stejar. O lumânare mică, mereu aprinsă pe centrul mesei era sfetnicul meu..
Din depărtare, aud un tren, și îmi dau seama că dacă aș putea să alerg până la calea ferată as putea să mă agăț de el și poate o să mă scoată din locul ăsta de rahat. Îl văd! E un marfar, cu vagoane ruginite, tras de două locomotive diesel, de război. Se apropie precum un taur la coridele spaniole. Fără să îmi dau seama picioarele deja îmi aleargă într-o goană nebună în direcția trenului. Spiritul, mintea, mi-au rămas în urmă.. Fără să apuc să zic au, mă trezesc cu capul izbit de o baltă înghețată, ce se sparge sub greutatea moacei mele lăbărțate. Fără să crâcnesc, mă ridic mai hotărât decât prima dată. Măgăoaie de oțel e la câțiva metri de mine. Patul puștii atârnate în spate mi se izbește de șale. Terasamentul de piatră, de jumătate de metru îmi ridică ceva probleme. Roțile par să îmi cânte o chemare către ele, dorind să mă toace asemeni strujenilor în șișcile gospodarilor. Cu coada ochiului drept, zăresc un oblon deschis din care iese culdura jucând în lumina palidă a soarelui. Cu un efort de care nu știu cum am fost în stare, fac un salt pe burtă în interiorul vagonului, aterizând într-o grămadă de bălegar de cal, în felul acesta aflând și sursa căldurii. Râd ca un tâmpit și în minte îmi apare imaginea ei, scăldată de soare, printre merii din livada din spatele casei, sau așteptându-mă cuminte, întinsă pe grămada de fân moale, proaspăt, cu ale ei buze arzând de dorință, pierzându-se în brațele mele, sub sărutările aprinse, afundate peste oceanul gâtului ei de zăpadă, mirosind a liliac. Acum e departe, cu acel berbec, colonel Mihalcea. Nenorociții dracului. Cum a putut să mă mintă în felul acestă? Nenorocita de ea, credulul de mine, oportunistul de Mihalcea.. Un trio de scârbe nenorocite. Adorm înjurând și expediindu-le șuturi în cur fără însă a mă misca din bălegarul cald.
Mă trezește pe neașteptate o serie de picioare în burtă ce mă fac să scuip în toate părțile balele mele. Din instinct, vreau să îmi înhaț pistolul mitralieră, bâjbâind că mâinile după el, dar, ia-l de unde nu-i. Îmi deschi ochii sub imboldul unui pumn în gură care pare să îmi facă mai mult bine decât rău. Scârbele astea jegoase, nu știu noci măcar să bată un amărât, slab și lipsit de orice apărare.
-Băi, fii de târfe, și maică-mea dădea mai tare când eram un mucos. Voi nu aveți ouă în pantalonii aia de paradă! Expediez o flegmă direct pe bocancul lustruit al unuia.
Celălalt mă privește atent, și zâmbește ca o curvă căreia îi arăți câțiva lei jegoși, sau o conservă furată de prin valiza unui soldat nou venit. Are o moacă tare urâcioasă, cu părul blond, ca și barba, ochii albaștri, tăioși, un nas drept, toate îngrămădite pe un boț de carne cât un pumn.
-Te uiți după pușcoci? Uite-l aici! Și îl scoate de după piciorul strâmb.
O duce la ochi și pare a se minuna.
-Buună, bună de tot ”gagica” asta a ta. Cred că o s-o păsztrez.
Va urma..
Condamnat la prietenie! 