Un vis fără speranță, pentru mâine eu sunt,
Cu barba cât un veac, și părul necărunt..
Cu pleoapele căzute, peste genunchi dormind
Și trecutul apus, mereu.. mereu iubind.
Pe dealuri ca năframe, se-ntind mii de dorințe
Ce-n turme le-am crescut, sub cer de neputințe,
Cu flori de sânzâiene, am vrut a le hrăni
Dar marea și cu munții, au prins a mă huli..
Sufletul meu mă mușcă, apoi mă scuipă-n mare,
Și mă izbesc murind, pe stâncile de sare.
Inima mea m-alungă și mintea mă înjură
Și-n ochii mei eu simt, a urii uitătură.
Eu tare mi-aș dori, azi mă-nghită pământul
Dar nici el nu se-ndură.. nu-și frânge legământul.
Îndură-Te, Tu Doamne, încet de mă ucide
Bucățile de mine, în mii bucăți divide!
Ia-mi gândul de îl pierde, pe piscurile de gheață
Nicicând nu îndrăzni, să-mi mai insufli viață,
Doar gâtul de mi-ai frânge, în ștreang roșu de flori
Or să îndeși în mine, a Iadului comori..
Nu vreau să mai fiu vis, nu vreau să am speranță,
Du-mă în altă lume, să uit a ușii clanță,
Să uit c-am fost odată, să uit că fost-am viu
Și tot ce-mi mai doresc, e-o floare pe sicriu..
Condamnat la prietenie! 