Scorojit..

 

Un vis fără speranță, pentru mâine eu sunt,

Cu barba cât un veac, și părul necărunt..

Cu pleoapele căzute, peste genunchi dormind

Și trecutul apus, mereu.. mereu iubind.

 

Pe dealuri ca năframe, se-ntind mii de dorințe

Ce-n turme le-am crescut, sub cer de neputințe,

Cu flori de sânzâiene, am vrut a le hrăni

Dar marea și cu munții, au prins a mă huli..

 

Sufletul meu mă mușcă, apoi mă scuipă-n mare,

Și mă izbesc murind, pe stâncile de sare.

Inima mea m-alungă și mintea mă înjură

Și-n ochii mei eu simt, a urii uitătură.

 

Eu tare mi-aș dori, azi mă-nghită pământul

Dar nici el nu se-ndură.. nu-și frânge legământul.

Îndură-Te, Tu Doamne, încet de mă ucide

Bucățile de mine, în mii bucăți divide!

 

Ia-mi gândul de îl pierde, pe piscurile de gheață

Nicicând nu îndrăzni, să-mi mai insufli viață,

Doar gâtul de mi-ai frânge, în ștreang roșu de flori

Or să îndeși în mine, a Iadului comori..

 

Nu vreau să mai fiu vis, nu vreau să am speranță,

Du-mă în altă lume, să uit a ușii clanță,

Să uit c-am fost odată, să uit că fost-am viu

Și tot ce-mi mai doresc, e-o floare pe sicriu..