Stihii..

145455

 

Azi sunt mai acru, decât de obicei,

Cu gândurile neghioabe.. cu ochii mei mișei,

Căutând amar, în florile de tei

Privirea ei.. Privirea ei..

Cu pleoapele lăsate.

Adormite poate..

De ale mele buze-uscate azi.. Cândva sărutate.

Cu-obrajii ei de flori de mac.

Ahh,  uscam-aș precum Soarele-n zile senine peste lac.

Azi sunt mai hâtru decât am fost vreodată,

Cu mintea pierdută și fruntea brăzdată,

Cu limba-mi mută și gura uscată,

Cu amintiri bătrâne, din tot ce-am fost odată..

Nebun, în mintea-mi sănătoasă. Smintit,

Dar un smintit ce a iubit

Mai multe zile, decât a trăit,

Îmbrățișând, ultimul nostru răsărit..

Strângându-l blând, într-un apus,

.. un venetic- străinul nepătruns

Cu veșnica durere (a mea) , el te-a sedus

Și-ncet.. către colinele de nicăieri, zâmbind te-a dus.

Stigmatizat, pe cedrii cei bătrâni,

Ascult acum, singurătatea.. cântănd cu strigăte de câini.

Urlă șoptit.. Urlu și eu,

Urlă durerea, urlă-ntregul pământ, în palmele de zeu,

Crăpate. Având gheare de leu

Ce scurmă-n timp acum.. ce v-or scurma mereu..

Azi sunt, nimic.. Dar un nimic anost

Ce se-amețește-n sticle de amintiri.. Și ține post

De el și de iubire.. iubirea ce a fost

Să o păstrez! Tu să te amăgești.. trecutul n-are rost..

Piatră..

sadsadasdsadsad

Doamne, ai grijă de prietenii mei,

De zilele în care le este greu,

De nopțile în care, fricile-s cu ei

De apusurile binelui, sub slovele lui Orfeu..

 

Doamne, ai grijă de oamenii dragi mie

Ce gânduri bune, aievea mi-au purtat,

Și ține-le mereu, speranța-n suflet vie

Nicicând nu-i lăsa Doamne, pe-al suferinței pat.

 

Doamne ai grijă Tu, de cei că mă urăsc,

Ce printre spini înțeapă, și scuipă peste mine

Împarte-le Tu lor, din Sfântul dar ceresc,

Ei când mi-or cere răul, eu le voi face bine..

 

De-ai mei părinți, grijă Doamne să ai,

Și eu de ei, cum ai grijă de toți,

Să le împart, dulci cântece de nai

Să le ofer doar bine, curat, nicicând extras la sorți.

 

De toți copiii Doamne, grijă Te rog, s-ai Tu,

De cei ce sunt aici, de cei ce au plecat,

Surâs și gângureli, sădește-le de-acu’

Căci într-o zi-om culege, ceea ce-am semănat.

 

În grija Ta, și Soarele să-l ții

Printre poteci de frig, ascunse către nord,

Asteaptă-mă Tu Doamne! Eu Te aștept să vii

Privind în depărtare, pe-al cerului tribord!

 

De Tine Doamne, grijă Te rog să ai

Și în credința noastră, Te rog din nou să crezi.

Eu nu îți cer nicicum, vreun verde colț de Rai,

Ci să Te-ntorci la noi.. Copiii să îți vezi..

 

 

Insomnia somnia..

somnia

Zilele mai sunt cum mai sunt, însă nopțile par rupte din fricile ce mă mușcau de tălpi atunci când eram mic, și noaptea, în jurul 23:00 mă reîntorceam acasă, de la joacă, (sau de ”la copii” – cum spuneam atunci) , fiind nevoit să trec prin dreptul casei nașului de botez al tatei, iar mama și soția acestuia muriseră cu ceva vreme înainte.. Mă chinuiau gândurile, fricile, prezențele care, unii ar spune că erau închipuite, deși eu spun că erau ”ale mele” și nicidecum doar  imaginația mea de copil înfricoșat, acei pași  ce mușcau din liniștea pe care din când în când un broscoi brav sau un greier visător o spulbera cu palma glasului lor cristalin.. Ajungeam acasă, plin de praf, uneori cu mâinile roșii de la cireșe sau dude, alteori, negre de la nuci sau semințele necoapte de ”răsărită” , pe care o rupeam din lanul cât o mare de gânduri, pe furiș, cu frica în sân, frică pe care apoi o înlocuiam cu sfera plină de ”sâmburi” lăptoși ce zgâria pielea pieptului, ca o penitență pentru furtul săvârșit. Mama mi-ar fi spus câteva, de fiecare dată, în legătură cu ora târzie la care veneam acasă. Cel mai des mă certa pentru faptul că nu veneam să mănânc. Mă spăla și mâncam repede. Uneori mâncam cu bunica.. ea nu mânca până când nu ajungeam acasă. Spunea mereu că dacă mănânci de unul singur, mâncarea nu e la fel de bună, așa cu mă aștepta si mânca odată cu mine. Cât de mult mă iubea bunica.. Îmi amintesc de micile bunătăți pe care le făcea, din ce avea la îndemână. Din cartofi, puțină făină de grâu, un ou și puțin zahăr făcea un toci (varianta dulce) de mă lingeam pe degete. Pot spune cu mâna pe inimă că din mâinile bunicii am mâncat cea mai bună salată de roșii din viața mea, și am mâncat destul de multă salată de roșii.. După ce mâncam, așteptam nerăbdător ca bunica să îmi spună o poveste, care, deși se repeta destul de des, era poarta mea către o altă lume.. către vise.. Erau vise frumoase, dulci, cu gust de acuarele șterse, cu miresme de oameni frumoși, fără de păcat, lipsite de minciuni, lipsite de durere, de frică, de dezamăgire.. Încerc să îmi amintesc gând am gustat prima dezamăgire din viața mea, și cu tristețe aflu că, acum câțiva ani, când, a murit bunica.. A știut că moartea ei se apropie, așa că, a insistat foarte mult ca în acea vară, să merg la niște rude în străinătate, spunându-mi cu vorba ei caldă ”Du-te bunică, să mai vezi și tu o bucată de lume..” . M-a îmbrățișat, și în ochii ei, care nu o mai ajutau să vadă foarte bine această lume materială, am citit un ciob de lacrimă și totodată acel sentiment pe care îl ai când lucrurile se petrec așa cum ai plănuit.. Câinele nostru, a plâns cu lacrimi câteva săptămâni după moartea bunicii..

Atunci, nu era nicio noapte în care să nu visez.. Acum se pare că visele au revenit, doar că mă chinuie, mă mănâncă de viu. De câteva săptămâni (aproape patru) , nu reușesc să mai fac diferența dintre momentele în care dorm și cele în care sunt treaz.. Mi-am pregătit patul în cel mai bun mod pentru a dormi, am pus cea mai bună pernă, am încercat cu lumina aprinsă sau în liniște deplinăm, dar totul e în zadar.. Am început prin a-mi visa colegii din gimnaziu, deși nu m-am gândit în timpul zilei la așa ceva.. În fiecare seară câte doi-trei, în diverse ipostaze, discutând, alergând.. apoi au continuat cei din liceu.. apoi persoane pe care le cunosc și pe care nu le cunosc.. Toate, în vâltoarea nebună dar atât de clară.. Când eram copil, cele mai multe vise le uitam repede.. ei bine, acestea sunt ca aracetul de la orele de lucru manual din clasele mici care se lipea de degete și era atât de greu de îndepărtat. Astăzi am visat-o și pe ea.. De ce o fi atât de greu să șterg unele amintiri. De ce oamenii ce ne părăsesc nu își strâng amintirile pe care le-au lăsat în urmă, să le îndese într-o bocceluță și să le poarte ei mai departe? În vise, parcă fiecare lasă un ”rămas bun” pe masă, și, netulburați, cu ochii senini, pleacă. Am început să analizez fiecare pas al acestor persoane, fiecare vorbă rostită galeș, fiecare clipire a pleoapelor.. oare ce vor să îmi spună? Eu îmi iau rămas bun de la ei, sau ei de la mine? Cert e că nu reușesc să îmi dau seama ce se petrece.. Am încercat să fiu obosit, stând treaz până spre dimineață, alergând, conducând, în speranța că o să adorm și nu o să visez.. Nu s-a întâmplat! Visele au continuat, în aceeași manieră, în fiecare noapte..

Atât de multe se petrec în ultima vreme.. Oameni atât de dragi mie sunt amenințați, răniți, de persoane care spun că mă cunosc.. Ahh, ce mi-aș dori să le cunosc cu adevărat. Să le întreb cu ce drept fac toate aceste lucruri. Să aflu ”de ce?” . Cu ce anume le-am încurcat existența atâta vreme cât ”m-am retras de pe o piață pe care” nu am fost dorit. Atâta vreme cât nu am deranjat pe nimeni.. De ce? .Oare toate aceste lucruri au vreo legătură? Oare o să aflu într-o zi că cineva mi-a trimis vreo Samcă sau că undeva, cineva mă supune unor ”experimente” voodoo? Pare amuzant, atât de amuzant încât și mie îmi încolțește un pui de zâmbet în colțul gurii, și să ținem cont de faptul că eu râd rar, foarte rar.

Uneori, simt că unele lucruri care se petrec, parcă ar fi ireale, dar de un irealism sadic, și ciudat. De parcă o entitate necunoscută se joacă în cel mai de neînțeles mod cu pașii mei. E ca atunci când, ca și om, prinzi o furnică pe care o muți dintr-un loc în cu totul altul.. Ce ar putea ea să înțeleagă? Poate că se chiniue să priceapă, și, din galeriile în care se adăpostește mai apoi, scrie o adevărată epopee despre cele petrecute, dar asta nu schimbă cu nimic faptul că, un om, cu a lui ”putere titanică” a schimbat locul în care ea se afla.. a teleportat-o într-o altă dimensiune și într-un alt timp printr-o ”extorsiune a unui degajament” vorba unei vedete ad hoc. Pentru un tablou complet, și o serie de trăiri care mai de care mai nervos-exacerbate, urmate de o scârbă care ar face rău și unui stomac tare precum cel al lui Bear Grylls, un domn bine, peste 50 de ani (cu mult peste 50 de ani, a nu se înțelege că e un domn bine [domnii bine fac cu totul alte lucruri decât acest ”vermis veteris”]) , s-a apucat de a se ”atinge” de unele lucruri pe care le-am ”lăsat” într-un anumit loc, ca fiind frumoase, sfinte, sacre, pentru mine. De ce să te apuci tu, un neica nimeni, un ”hoț de religie” , un ”cămătar de credință” să le scormonești? De ce? Agată-ți destinul de al ei, domnule. Nu e treaba mea, dar nu murdări stropii mei de ”noroi frumos” că ne supărăm, și facem în așa fel încât să folosim un Seng Gong Wu de la băieții ăștia , dar cu mijloacele erei noastre reale, și lucrurile să se întoarcă împotriva ta.

Până când, următorul vis, o să danseze pe pleoapele mele de metal, îmi înclin ființa neființă către frigul de sus, ce paște noaptea de stele, aromată de amintirile pe care, cândva le-am trăit sun umbra palmei lui Dumnezeu..

Icoane înlemnite..

ddsa

 

Hristoase, cu genele prelungi

Ai înlemnit, în vechile icoane,

Te caut, cu ambele mele mâini stângi,

Nu Te găsesc.. pierdut între stihoavne.

 

De ce nu spui nimic? De ce doar mă privești?

Din acuarele moi, șterse de vremea veche..

Cu ochii Tăi cei blânzi, nu spui dacă îmi ești

Mai mult de-o amintire, pe bolțile-n pereche.

 

Ai Tăi sfinți înghețați, stau înșirați sub Lună

Pe ziduri scorojite, uitate-n bătrâneți,

Iisuse răstignit, mișcă a Ta cunună

Lasă-mi în palm-un semn, în goale dimineți.

 

Uitat-ai Tu de a Ta mamă, pe sticla zgâriată,

De Tatăl nostru ai uitat, pe-o cruce de stejar,

Și Duhul sfânt, cuvânt, într-o carte uitată

Trezește-Te Iisuse, zboară pe-al mării clar..

 

De ce nu vii? De ce Tu stai ascuns?

Când plânge-al Tău pământ, cu lacrimi de coniac

Sărut-al Tău popor, cu gându-Ți nepătruns,

Coboară Tu Iisuse, din păcătos iatac..

 

Pe zidurile reci, atinse de-ale ploii buze

Palme de pământ viu.. scântei, de pui de om,

Te caută cu drag.. În nopțile lehuze

Fă bine de Te-ntoarce, spre-al miluirii dom..

frrdds

 

Plopi..

Condrat Iulian Dumitru

plopii

Suspină noaptea, plopii cei bătrâni

Și-și macină, scorțoasa lor tăcere..

Peste singurătate, singuri ei sunt stăpâni

Cu a lor frunze-aduc, a morții tămâiere.

Se mângâie cu chin, în apa-nfricoșată

Sub razele de Lună, tăiate de păcat,

Precum mândre fecioare, zădărniceau odată

În brațe de zarafi.. ‘n-al zilei scăpătat..

Și ale lor flămânde, nestăvilite umbre

Izbesc în geamul meu, cu amintirea ta,

Cu glasul cândva dulce, spunând minciuni mărunte..

Toate s-au pierdut azi.. Doar fum în cafenea..

Sălcii încovoiate, privind spre rădăcini

Cu părul încâlcit, în degete de lemn,

Iubesc albastrii plopi.. iubesc ai lor vecini

Sărutu-n colțul gurii, așteapt-al lor îndemn.

Nu..

Condrat Iulian Dumitru

dxs

Și nu mai dorm.. Eu nu mai dorm de mult,

Vecerniile nopții, le mestec, le ascult..

Cu un Hristos mă cert, cu altul mă sărut,

Și-mbrățișez stihoavnele, cu gândul meu cel mut.

Noi am sădit pustiu, cu tălpile cărunte

Când slujbele ne-au dus către-al Golgotei munte.

Păcate am purtat, sub chingile de piele

Și-am împărțit oțet, în loc să-mpărțim miere.

Un călător desculț, cu degete de ceară

Ținea ochii căprui, ș-o pâine subsuoară.

Din traista cea pestriță, ce se-odihnea pe umăr

Ne împărți la toți, tămâie și un măr.

Doar ceață se așterne, pe-a minților crezare

Și nu mai știu să strig.. Să-Ți răspund la chemare,

Să mă afund răzând, în Biblii să mă-nec

Ca mai apoi, pe seară , spre rugi să mă aplec.

Învață-mă Tu Doamne, sufletu-mi să strămut,

La Tine să mă-ntorc, Cuvântul să-Ți sărut.

Și-ajută-mă-n trecut.. ajută-mă acu’

Când s-o întoarce roata, să pot să îi spun NU..

Spice de grâu..

Condrat Iulian Dumitru

 

grâu

Deschis-am ochii noștri, ‘nainte să ne naștem

Și-n jur cu ei văzut-am, doar negru abanos..

Ne-am căutat tăcut, vrut-am să ne cunoaștem

Povestea s-o-ncrestăm, în al timpului os..

 

După pedepse aspre, în neamul omenesc

Ce scrise-au fost cu soare, și secetă amară,

Deasupra Ta, pe câmpul strămoșesc

Din cer a prins a curge, o ploaie seculară.

 

Îți ascultam smerit, la coaja ce se crapă

Și-nmugurirea Ta, mă mângâia pe mine..

Aș fi putut să mor, în a focului groapă

Acum că fir de grâu, ți s-a născut din ”vine”..

 

Cioară de fier, cu penele tăciune

În ciocul ei purta, un bob rotund de rouă,

Iar eu strigam, tăcerea-n rugăciune

Ilie, prea-mărite.. La mine când mai plouă?

 

Cioara muri, se transformă în fum

Și-apa din ciocul ei, la mine-și făcu loc.

Tu erai verde.. în vânt priveai spre drum,

Iar eu cu Dumnezeu, făceam al vieții troc.

 

Acum nu-mi mai vorbeai, nu-mi mai cântai cu dor,

Poate ai și uitat, a noastră căutare.

Eu Te priveam din țăr’nă, ca pe un sfânt odor

Pe când priveai și Tu, la orz, în depărtare..

 

Și ai crescut înaltă, cu pletele de aur

Eu am rămas chircit, în paiu-mi înegrit,

Tu va să fii, precum, întâiul faur

Eu doar netrebnic, călcat și jecmănit.

 

Se zbate-n cer un înger, cu palmele de nea

Și în văzduhul rânced, se simte secerișul..

Veni-vor ei, țăranii.. Pe Tine te-or lua

Eu singur ‘oi rămâne, mi-oi pregăti „culcușul”.

 

Pe masă când vei fi, o pâine împletită,

Pe cel mai bun ștergar, lângă apa de râu

Să știi că Tu ai fost, a mea boabă iubită.

Ți-o spune din trecut, a Ta boabă de grâu..

 

 

Neputință..

                                                                                   Condrat Iulian Dumitru

zzzz

 

Eram copil, cu tălpile crăpate,

Cu ochii plini, și zâmbetul de jar.

Țineam, cu pașii mei, timpul în spate

Nicicând visam, la tot acest amar.

 

Sub bolțile înalte, de negru azuriu

Simțeam cea veche frică, a micilor copii,

De noapte, și-ntuneric, și pustiu

Frică de morți. Frică a celor vii..

 

Râdeam atât de des, și alergam prin Soare

Iar praful fierbântat, al verilor nebune

În păru-mi se prindea, precum albina-n floare,

Acum nu știu să râd.. nimic nu știu a spune..

 

Visam să cresc.. să Te-ntâlnesc cândva.

În brațe să Te țin, la pieptu-mi să Te strâng,

S-adorm domol, cu capu-n poala Ta

Pe rece înserat, sub salcâmii din crâng!

 

Și am crescut, cu ochii mei tăcuți

Privind adânc, spre nevenirea Ta.

Apoi am dat, arginții mei avuți

Pentr-un sărut lăsat, pe-obrazul Tău, cândva.

 

Din nuci și din castatani- acei ascunși în vale,

Cădeau frunze cu mii, lăsându-i dezbrăcați.

Atunci venit-ai Tu, cu zâmbet peste jale

Și cârdul cel de draci, în îngeri albi mascați.

 

Trupul Ți-am sărutat, întreg, fără regret,

Iar pieptul Tău nebun, am mângâiat cu mine.

Sub Tine m-am născut, șăgalnic și-n secret,

Dar când eu m-am trezit, astăzi era un mâine..

 

Plecată în furtună, cu zâmbetu-mi furat

Cu sufletu-mi sărac, Tu ai fugit în lume,

Aș vrea să vin, oriunde să Te ca’t,

Dar astăzi nu mă știi. În minte ai alt nume..

 

Aș vrea ură să-Ți port, un sfert cât Te iubesc

Sau mai puțin, dar eul nu mă lasă.

Nu pot decât, prin noapte să-Ți șoptesc

Că Te aștept, cu amintiri pe masă..

Uitat..

ccc

Pe sub noapte îndreptam-aș

Către al Tău epitaf..

Să-l privesc. Apoi uitami-aș,

Amintirile-n cearșaf..

 

Fost-am ca o piază rea

Ce s-a înălțat spre cer,

Dar acum mă cern ca nea

Peste gândurile-Ți de fier.

 

Dumnezeu al închinării

Am făcut cândva din Tine,

Noe-n valurile mării

Și timp dus.. ce nu mai vine!

 

Însă Tu, cu chipu-Ți drag

Cucerit-ai noi regate..

De mine-Ți amintești vag

Printre pozele uscate..

 

Dodoloț făcut din mine

Aruncat-ai  peste noapte..

Iar acum plâng pentru Tine

Draga mea.. îmi ești pe moarte!