Zilele mai sunt cum mai sunt, însă nopțile par rupte din fricile ce mă mușcau de tălpi atunci când eram mic, și noaptea, în jurul 23:00 mă reîntorceam acasă, de la joacă, (sau de ”la copii” – cum spuneam atunci) , fiind nevoit să trec prin dreptul casei nașului de botez al tatei, iar mama și soția acestuia muriseră cu ceva vreme înainte.. Mă chinuiau gândurile, fricile, prezențele care, unii ar spune că erau închipuite, deși eu spun că erau ”ale mele” și nicidecum doar imaginația mea de copil înfricoșat, acei pași ce mușcau din liniștea pe care din când în când un broscoi brav sau un greier visător o spulbera cu palma glasului lor cristalin.. Ajungeam acasă, plin de praf, uneori cu mâinile roșii de la cireșe sau dude, alteori, negre de la nuci sau semințele necoapte de ”răsărită” , pe care o rupeam din lanul cât o mare de gânduri, pe furiș, cu frica în sân, frică pe care apoi o înlocuiam cu sfera plină de ”sâmburi” lăptoși ce zgâria pielea pieptului, ca o penitență pentru furtul săvârșit. Mama mi-ar fi spus câteva, de fiecare dată, în legătură cu ora târzie la care veneam acasă. Cel mai des mă certa pentru faptul că nu veneam să mănânc. Mă spăla și mâncam repede. Uneori mâncam cu bunica.. ea nu mânca până când nu ajungeam acasă. Spunea mereu că dacă mănânci de unul singur, mâncarea nu e la fel de bună, așa cu mă aștepta si mânca odată cu mine. Cât de mult mă iubea bunica.. Îmi amintesc de micile bunătăți pe care le făcea, din ce avea la îndemână. Din cartofi, puțină făină de grâu, un ou și puțin zahăr făcea un toci (varianta dulce) de mă lingeam pe degete. Pot spune cu mâna pe inimă că din mâinile bunicii am mâncat cea mai bună salată de roșii din viața mea, și am mâncat destul de multă salată de roșii.. După ce mâncam, așteptam nerăbdător ca bunica să îmi spună o poveste, care, deși se repeta destul de des, era poarta mea către o altă lume.. către vise.. Erau vise frumoase, dulci, cu gust de acuarele șterse, cu miresme de oameni frumoși, fără de păcat, lipsite de minciuni, lipsite de durere, de frică, de dezamăgire.. Încerc să îmi amintesc gând am gustat prima dezamăgire din viața mea, și cu tristețe aflu că, acum câțiva ani, când, a murit bunica.. A știut că moartea ei se apropie, așa că, a insistat foarte mult ca în acea vară, să merg la niște rude în străinătate, spunându-mi cu vorba ei caldă ”Du-te bunică, să mai vezi și tu o bucată de lume..” . M-a îmbrățișat, și în ochii ei, care nu o mai ajutau să vadă foarte bine această lume materială, am citit un ciob de lacrimă și totodată acel sentiment pe care îl ai când lucrurile se petrec așa cum ai plănuit.. Câinele nostru, a plâns cu lacrimi câteva săptămâni după moartea bunicii..
Atunci, nu era nicio noapte în care să nu visez.. Acum se pare că visele au revenit, doar că mă chinuie, mă mănâncă de viu. De câteva săptămâni (aproape patru) , nu reușesc să mai fac diferența dintre momentele în care dorm și cele în care sunt treaz.. Mi-am pregătit patul în cel mai bun mod pentru a dormi, am pus cea mai bună pernă, am încercat cu lumina aprinsă sau în liniște deplinăm, dar totul e în zadar.. Am început prin a-mi visa colegii din gimnaziu, deși nu m-am gândit în timpul zilei la așa ceva.. În fiecare seară câte doi-trei, în diverse ipostaze, discutând, alergând.. apoi au continuat cei din liceu.. apoi persoane pe care le cunosc și pe care nu le cunosc.. Toate, în vâltoarea nebună dar atât de clară.. Când eram copil, cele mai multe vise le uitam repede.. ei bine, acestea sunt ca aracetul de la orele de lucru manual din clasele mici care se lipea de degete și era atât de greu de îndepărtat. Astăzi am visat-o și pe ea.. De ce o fi atât de greu să șterg unele amintiri. De ce oamenii ce ne părăsesc nu își strâng amintirile pe care le-au lăsat în urmă, să le îndese într-o bocceluță și să le poarte ei mai departe? În vise, parcă fiecare lasă un ”rămas bun” pe masă, și, netulburați, cu ochii senini, pleacă. Am început să analizez fiecare pas al acestor persoane, fiecare vorbă rostită galeș, fiecare clipire a pleoapelor.. oare ce vor să îmi spună? Eu îmi iau rămas bun de la ei, sau ei de la mine? Cert e că nu reușesc să îmi dau seama ce se petrece.. Am încercat să fiu obosit, stând treaz până spre dimineață, alergând, conducând, în speranța că o să adorm și nu o să visez.. Nu s-a întâmplat! Visele au continuat, în aceeași manieră, în fiecare noapte..
Atât de multe se petrec în ultima vreme.. Oameni atât de dragi mie sunt amenințați, răniți, de persoane care spun că mă cunosc.. Ahh, ce mi-aș dori să le cunosc cu adevărat. Să le întreb cu ce drept fac toate aceste lucruri. Să aflu ”de ce?” . Cu ce anume le-am încurcat existența atâta vreme cât ”m-am retras de pe o piață pe care” nu am fost dorit. Atâta vreme cât nu am deranjat pe nimeni.. De ce? .Oare toate aceste lucruri au vreo legătură? Oare o să aflu într-o zi că cineva mi-a trimis vreo Samcă sau că undeva, cineva mă supune unor ”experimente” voodoo? Pare amuzant, atât de amuzant încât și mie îmi încolțește un pui de zâmbet în colțul gurii, și să ținem cont de faptul că eu râd rar, foarte rar.
Uneori, simt că unele lucruri care se petrec, parcă ar fi ireale, dar de un irealism sadic, și ciudat. De parcă o entitate necunoscută se joacă în cel mai de neînțeles mod cu pașii mei. E ca atunci când, ca și om, prinzi o furnică pe care o muți dintr-un loc în cu totul altul.. Ce ar putea ea să înțeleagă? Poate că se chiniue să priceapă, și, din galeriile în care se adăpostește mai apoi, scrie o adevărată epopee despre cele petrecute, dar asta nu schimbă cu nimic faptul că, un om, cu a lui ”putere titanică” a schimbat locul în care ea se afla.. a teleportat-o într-o altă dimensiune și într-un alt timp printr-o ”extorsiune a unui degajament” vorba unei vedete ad hoc. Pentru un tablou complet, și o serie de trăiri care mai de care mai nervos-exacerbate, urmate de o scârbă care ar face rău și unui stomac tare precum cel al lui Bear Grylls, un domn bine, peste 50 de ani (cu mult peste 50 de ani, a nu se înțelege că e un domn bine [domnii bine fac cu totul alte lucruri decât acest ”vermis veteris”]) , s-a apucat de a se ”atinge” de unele lucruri pe care le-am ”lăsat” într-un anumit loc, ca fiind frumoase, sfinte, sacre, pentru mine. De ce să te apuci tu, un neica nimeni, un ”hoț de religie” , un ”cămătar de credință” să le scormonești? De ce? Agată-ți destinul de al ei, domnule. Nu e treaba mea, dar nu murdări stropii mei de ”noroi frumos” că ne supărăm, și facem în așa fel încât să folosim un Seng Gong Wu de la băieții ăștia , dar cu mijloacele erei noastre reale, și lucrurile să se întoarcă împotriva ta.
Până când, următorul vis, o să danseze pe pleoapele mele de metal, îmi înclin ființa neființă către frigul de sus, ce paște noaptea de stele, aromată de amintirile pe care, cândva le-am trăit sun umbra palmei lui Dumnezeu..
Condamnat la prietenie! 