Luptele lupilor..

 

~ Fragment ascuns ~

g-nfgfbgzb

Stătea rezemat de copacii încărunțiți!

Simțea prin cămașă, până pe piele, scoarța ce îl zgâria dar totodată, simțea că îi face bine! Deasupra lui, Luna argintie, se revărsa nebună peste grâne, peste dărâmături, găuri de obuze și muște mici, cât un vârf de ac, ce zburau haotic, și totuși atât de ordonat. Le privea de vreo jumătate de oră, cu atâta atenție încât uitase de tot ceea ce îl înconjura. Uitase  de faptul că nu se simțea bine, uitase de familia care îl aștepta undeva, la aproape două mii de kilometri depărtare, și pentru care ar fi mărșăluit această distanță și în mâini, uitase  de copii care i s-au stins în brațe, în schimb își amintea după atâta vreme gustul căpșunilor.. De fapt, nu.. nu era gustul căpșunilor, ci gustul singurelor buze pe care le-a sărutat.. Buzele ei, aveai gust de căpșuni.

8465132

Oare ce o mai fi făcând?

Știa doar că a scăpat de vâltoarea plumbului. Atât ea cât și familia ei. În schimb ea nu va ști niciodată, că acest fapt a fost posibil datorită lui.. Tot ea nu va ști niciodată că pentru ca familia ei să scape, el a fost aruncat în minele Kolîmna, unde a strâns din buci și a dat din târnăcop, luni bune, până când o mâzgălitură de ordin a ajuns, și l-a pus în libertate? Ei, pe dracu, dacă asta e libertate! Aveau nevoie de soldați, urgent, și așa a revenit în focul luptelor.

Luptele cui?

Luptele comuniștilor. Luptele naziștilor. Luptele celor drepți contra celor strâmbi, pardon, celor nedrepti. Luptele dracului! El le numea luptele lupilor. Propriilor lui lupi, ce se mușcau în sufletul lui între ei, ca mai apoi să sângereze, și el să se aștearnă în genunchi lângă ei, pentru a le curăța rănile, pentru a le spăla blana de metal, pentru a le dezmierda furia.. Îi creștea de când era mic, așa cum ei l-au crescut pe el. Ei au fost lângă el, când Nițu, cu ochii lui bulbucați, l-a scuipat, și tot ei l-au îndemnat să îi stâlcească mutra! Ei au fost acolo când, primele voci, au mușcat acutele sufletului său sărac și zdrențuit, asemeni unui cerșetor ce suferă de lepră.

Încă își aleargă ochii lemnoși după gâzulițele nebune, drogate parcă, ce dansează fără încetare. Sunt precum un trib de băștinași ce desfășoară un dans prin care să readucă morții la viață.. își vomită sângele prin toate orificiile pentru a-l înlocui cu bucăți din roata de foc, ce se simte prizonieră, în cercul de picioare negre, crăpate, cu unghiile crescute în carne.

Parcă se trezește din transa drogului spectacolului vieții, și își dă seama că e atâta liniște în jurul lui. Unde e vacarmul? Unde e toată scârba care l-a stăpânit atâtea zile? Câte să fie? Exact 1006 zile, de fapt, peste o jumătate de oră se vor împlini 1007 zile!

-De ce am numărat fiecare zi? Ce treabă dată dracului..

Numără toate aceste zile pentru că era departe de ea.. Nu vrea să și-o recunoască! Dacă ar face-o în următoarele ore ar fi mort. Ar deveni slab. Fiecare ins în care și-a odihnit baioneta, ca mai apoi, să își simtă mână năclăită de sângele cald, l-ar bântui. Fiecare casă pe care a ars-o, lăsând bătrânii să înghețe de frig, l-ar îngheța și pe el ca mai apoi, un copil să îi spargă trupul în mii de bucățele cu un os uscat, iar vântul l-ar prăpădi pe aceste meleaguri ale pierzaniei..

Închise ochii, vrând parcă să meargă acasă..

Scuipă în pământul rânced ce mirosea a sânge, a frică, a pucios și a moarte.

Nu de multă vreme aflase un lucru. Un lucru care ar fi putut să creeze un cutremur, care să muște din suflete, care să nască văgăuni către alte lumi, către alte trăiri. Ar fi vrut să vorbească despre asta, dar nu era posibil. Dacă ar fi făcut-o, ar fi fost ca și cum ar fi atacat mișelește pe unul dintre cei mai mari dușmani. Dacă ar fi tăcut, cei pe care îi apăra, nu ar fi știut niciodată de partea cui luptă.. Ce ar fi putut face? Să își tragă un glonț în țeastă, cu încetinitorul. Să audă cum plumbul penetrează carnea moale, apoi oasele trosnind ușor. Dar nu putea face acest lucru. Ar fi trădat tot ceea ce a existat vreodată, și ca și cum nu ar fi de ajuns, ar fi trădat și ceea ce urma să existe pentru următoarea eternitate..

5254556

Își aminti că bunica lui, îl îndemna mereu să spună adevărul.

Era o seară de toamnă, și mergeau împreună spre biserica ascunsă între dealurile duioase ale satului în care se născuse. Bunica lui, pășea desculț, peste iarba caldă, iar el, copilul cu ochii căprui o ținea de mână. Aprinse lumânări la mormintele celor morți, și atunci, ea îi mângâie creștetul, și îi spuse că, orice ar aduce ziua de mâine, sau întunericul, să nu îi fie frică, să strige adevărul, prin cuvântul lui, pentru că așa Soarele va răsări veșnic.

De ce a trebuit să își amintească acest lucru acum? De ce?

De ce trebuie ca mereu el să spună adevărul? De ce nu poate să mintă.. Dar își dă seama că orice ar face, oricum va fi lovit din toate părțile.. Chiar dacă minte, chiar dacă spune adevărul, în cele din urmă, va fi ucis.. căzând cu trupul greoi, lângă tăciunii stinși, fumegând, cu ochii păstrând un strop de viață, încât să privească spre gâzuțele mici, și să își imagineaze, că ea, este acolo.. îi mângâie obrazul neras, și zâmbește..

Poate spune acest lucru doar timpului, pe care apoi să îl lase să se scurgă ușor.. Să aștepte! Ce anume? Nici el nu știe. Nu vrea să știe. Nu vrea să se gândească..

Un bubuit, îl face să tresară! O mare de foc, mușcă cerul, către nord-vest. Acolo sunt prietenii lui din bateria de artilerie. Își înșfacă MG 42-ul și, se aruncă spre vâltoarea aflată la doi kilometri de el, cu speranța că va apuca să vadă ce va face timpul cu lucrul pe care el îl aflase..

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s