iulie | 2012 | Condamnat la prietenie!

Iarba incoltita din samanta raului

O vad…in cazatura mea,o simt..

Sfasiatu-mi suflet ajuns pe fundul haului

Te cauta si lacrimi imi preling!

Scobesc cu unghiile roase-n intuneric,

O silueta rece simt usor

Inima-mi tresalta, cred ca e feeric

Dar nu am timp sa stiu, caci mor…

Si stau de straja lang-al meu les,

Astept…dar nu stiu ce astept,

Ii vad pe toti,il vad pe-al meu unches

Dar tot pe tine vreau sa te strang la piept!

Dar tu nu esti..pe nicaieri esti dusa

Miros de mir…trupu-mi imbalsameaza

Cu tine ai luat tot, si ai lasat o scuza

O lumanare neagra,vad capu-mi cum vegheaza!

Scancete aud… aud un lalait,

Si clopote-n clopotnita zbierand

Alerg, si-n cimitir privesc uimit:

Gropari..a mea groapa sapand!

Si-alai in negru pe porti acuma intra

Si-aud un popa-n vanturi

Si-l vad, cu barba ca de vidra

Si imi bat cuie-n scanduri.

Ii vad pe-ai mei in jur-unui morman

De mal si iarba diavoleasca

Ei plang, imi canta si-un cioban

Cu lut incep sa ma-nveleasca.

Nedumerit.. buimac de constiinta

Aud cum strigi cu vocea ta suava

Si simt cum vii, cu toat-a ta fiinta,

Si te arunci, pe plin-acuma groapa…

Rutina, din ce in ce ma apasatoare si-a croit locul in viata mea, o rutina neconstructiva, o rutina ce duce la ruginirea interiorului meu asa cum apa infiltrata prin incheieturile unui ceas mecanic duce la ruginirea rotitelor acestuia… Totul a inceput cu primul sentiment de dragoste ce a nascut in inima mea… apoi totul a mers pe acelasi tipar… „esti o persoana la care tin mult dar te pot vedea doar ca un prieten… ” , asa sunau toate despartirile sau toate relatiile neincepute… asa, eu, o persoana cu capul pe umeri ma lasam purtat de aburii dragostei ca intr-un dans nocturn, ca intr-un vals cu sticla de alcool, sticla care l-a un momentdat, desi atatea ma considerau „prieten” devenise confidenta mea… singura careia ii puteam spune totul si cu care imparteam ultimul leu… si asa am ajuns la concluzia ca sunt doar un „condamnat la prietenie” … Dar avand in interiorul craniului acel mic demon numit creier ma intreb mereu in serile in care somnul nu imi e prieten: „De ce?” .. vesnica intrebare pe care toti ne-am pus-o si la care prea putini am primit un raspuns sincer… sa fiu eu o victima a propriilor mele greseli? Toate mi-au spus canu le-am gresit cu nimic.. Sa fie soarta de vina? O sa ii dau intalnire la un pahar de cianura si o sa ii pun eterna intrebare „De ce?” Dar cu siguranta de beata ce ar fi nu mi-ar putea raspunde… beata de fericire ca a mai facut „unul” sa se intrebe „De ce?”… Si de la un timp am inceput sa ma complac in aceasta rutina, in noroiul dezumanizarii treptate desi constiinta imi striga cat o tin puterile „Trezeste-te dobitocule!!”.. Dar cine sa o auda cand in timpanele mele rasuna „de ce-ul” sacaitor…