Plouă.
Amarnic plouă.
Plouă de parcă întregile cete îngerești s-au pus pe plâns.
De ce plâng îngerii?
De ce să nu plângă?
Sunt simțire.. sunt trăire.. emoție sunt îngerii. Iar toată simțirea plânge. Toată simțirea trăiește, când durerea cu chinurile ei.. când fericirea. Cea din urmă, nu este nici ea lipsită de chinuri.
Ba, uneori, chinurile ce îți macină trăirea, în cazul fericirii, le simți mai abitir decât cele ce însoțesc durerea. Mai ales atunci când, insul care ești, nu e obișnuit cu zâmbetul, cu fericirea.
Atunci, și mai ales atunci, durerea te întovărășește, precum o boală.
O boală, care, deși sună complicat, în termeni medicali, și care ar fi trebuit să te răpună scurt, acum multă vreme.. nu o face.
Poate ar trebui să îți fie cel mai mare dușman.. dar nu..
E singura care a fost acolo, lângă tine, cu tine, în tine, mereu..
Durere.. Oo.. tu, dulce durere..
Atunci când fericirea, e doar o briză sporadică, în calea sufletului tău, poți ajunge la concluzia, că nu face decât să te încurce. Când, buzelor tale împietrite, le este smuls un zâmbet, durerea de dinainte, nu pare decât o joacă de copii..
Tu, cel ce nu zâmbești. Tu! Tu nu îți dorești să cunoști prea mult din fericire.
Nici nu ai avea loc, în sufletul tău atât de strâmt, pentru ea.
Cel mai probabil, ar semăna asemeni unei excrecențe, pe care ai fi damnat să o porți pe chipul tău, deja schingiuit de urâțenia lumească.
Fericirea, nu ți-ar fi decât un neg.
Un neg pe care ai putea să îl lepezi, într-un spital mizer, în care, după câteva ore de așteptare, te-ar primi un medic, prea grăbit și prea plictisit, pentru a observa că pe halatul lui impecabil, sălășluiesc urmele unei cafele vărsate cu câteva zile în urmă.
Mâna lui tremurândă, pare că se abține cu greu să nu te plesnească.
Din gură i se zăresc dinții îngălbeniți de cafelele pe care le-a băut de-a lungul timpului, și de fumul țigărilor. A băut atâta cafea în viața lui, încât ar putea să înece morții din morgă că ea. Ar mai muri morții încă o dată.
Iar țigările.. a fumat atâtea încât și-a făcut drum până la Lună din ele.
Iar, atunci, când își termină tura.. pleacă grăbit, călcând pe ele.. Se duce spre astrul selenar. Singurul loc, unde poate evada..
Te întreabă sec, în scârbă chiar.. pentru ce ai venit acolo?
Pentru ce ai venit acolo, fără programare?
Cine mă-ta ești tu, de îndrăznești să bați la ușa lui?
Tu.. pricăjit.. îi spui că.. vrei să scapi de neg..
Negul.. e cel ce te.. supără..
Pe mă-tă! Exclamă el.. Tu cu negul mă-tii..
Vine furtunos către tine.
Când..
-Ehee.. păi de ce nu spui așa? Ăsta.. ăsta e greu de operat.. De ăsta nu te poate scăpa nimeni.. Auzi tu? Nimeni, nu te operează de el. Iar chiar dacă te operează cineva.. ai șanse mari de tot să mori..
Dar tu.. tu știi deja.. Ai știut că o să mori, încă de când ai gustat prima dată fericirea..
Mult mai grea e fericirea decât durerea..
Dar plouă.
De câteva zile, plouă abitir.
Ehe.. ce de lacrimi au îngerii.
Dar totuși, care o fi motivul lor să plângă?
De ce să plângă, dacă acolo, unde sunt ei, nu e decât lumină și fericire?
Doar liniște!
Cât de mult îmi place liniștea. Cât de mult îmi plăcea liniștea când eram copil.. în verile secetoase,
În verile în care soarele nu era pe cer pentru a încălzi, ci pentru a prăji tot ceea ce se năștea ochilor săi.
Era secetă!
Secetă e și acum.
Indiferent cât de mult plouă.. tot secetă e.
Râncedă secetă cu mireasma timpului nesăbuit.
De asta plâng îngerii.. să alunge seceta.
Se sacrifică! Au învățat acest lucru de la Hristos.
Învață îngerii?
De ce să nu învețe?
Poate că au examen..
Au.
Se vânzoleau norii de câteva zile bune, în zare.
Noi, copii murdari, prăfuiți, cu părul mare și cu ochii veșnic roșii, ne alergam unii pe alții.
Ne puneam piedică! Din când în când ne trezeam cu mutrele încă nebrăzdate, în colbul cenușiu.
Același colb care ne usca gurile, și ne intra în nas.
Mai târziu am înțeles că de fapt, norii din zare, nu făceau decât să se joace asemeni nouă.
Și la fel cum noi, uitam să mergem acasă, uitam de trebuiri, uitam de lume, așa uitau și ei de noi, de secetă, de lume. De lumea noastră, de lumea lor.
Atemporali și aspațiali erau norii copilăriei.
Iarba grasă și verde din primăvară, acum părea un covor de foc.
Se vedea căldura dansând.
Dobitoacele se înghesuiau într-un petec de umbră.
Ba chiar, s-ar fi omorât între ele pentru acel petec negru.
Oamenii?
Oamenii s-ar fi omorât, și încă se omoară pentru lucruri mai puține..
Ehee.. oamenii.. oamenii și neoamenii.
Gurile preoților înălțau Sfântul Maslu, către cerul burtos și albastru.
Dumnezeu, cel mai probabil, avea ședință cu părinții îngerilor, căci părea să nu audă vocile pițigăiate.
Nici măcar cele îndelungi stăruitoare ale dascălilor sfioși, care de fiecare dată aveau grijă ca nu cumva să cânte mai melodios decât preotul, să nu se supere antenumitul.
De un perete păreau a se izbi slujbele lor..
Mâna de copii murdari, uneori, lua parte la ritual, ghiontindu-se și râzând.
Urmând a fi mustrați ca la carte de fețele bisericești, și nu numai.
Alergând coborau copiii dealul.
Într-un suflet și un nor de praf alergau.
Țipau!
- ar fi supărat pe Dumnezeu. Așa spuneau babele care se cruceau pe la porți, cu baticele legate sub barbă, cu privirea urâcioasă.
– Uite-l pe al lui..
– Și al lui..
Ai cui erau?
Ai cui eram?
Ai nimănui.
Copiii secetei..
Atunci, ne adunam cu toții, seara, și mergeam la câteva vădăni, pe care le aveam mai dragi, și care nu ne înjurau de fiece dată când ne vedeau.
Le rugam să ne de-a fire de lână, de mohair, de mătase..
Uneori, pe lângă fire, primeam și lapte cald, sau prune..
Prune proaspete, ori prune uscate..
Uneori primeam prune uscate.. Uscate de acum un an.
Parfumate erau prunele.. Amărui.. ușor afumate..
Seara se sfârșea.. noaptea răcoroasă îi lua locul.
Stelele..
Stelele se răsfrângeau deasupra noastră.
Unele cădeau..
În genunchii noștri doar julituri.. Unele atât de proaspete încât lumina stelelor se oglindea în sângele lor.
Colbul se așezase..
Din firele primite, noi, gloata murdară, cu mâinile noastre mici, slabe, negre și zgâriate, făceam o păpușă.
O păpușă ce părea să fi luptat decenii întregi în războaie necunoscute lumii..
O păpușă damnată moții..
– Damnată? Și tu ești damnat!
– Sunt.. sunt..
Șușoteam. Iar șoaptele noastre cădeau peste apa puțină a iazului precum o binecuvântare.
Racateții verzi, cântau, când briza timidă le făceau cunoscute șoaptele noastre.
Tăcuți, ne duceam la casele noastre.
Urma să primim de mâncare, dar nu înaintea unei urecheli ca la carte, și a unui spălat pe repede înainte. De obicei, era însoțit de plânsete, de schimonoseli.
Dar nu și în acea seară.
Tăceam.
Mâncam.
Ne închinam.
Nu dormeam de fiecare dată..
Treceau orele.. Stelele păreau să își mute locul.
Carul mare alerga, tras de caii Sfântului Ilie..
Sfântul de care ne era atât de frică, vara.
În urma lui, carul mic..
Păreau a fi asemeni nouă, gloatei de copii murdari.
La prima rază de șoare, fără să spunem cuiva, ne adunam..
Unul, avea în mână o cazma.. altul o sapă..
În popă părea a fi unul îmbrăcat..
Bocitoare..
Un unul, cu o găleată în mână, în care zăceau aruncate câteva fire de busuioc, stătea crăcănat.
Fața îi era brăzdată de pistrui.
Cu toții ne știam rolul..
În mijlocul nostru, păpușa..
– Ea își știa rolul?
– ..
Ne îndreptam spre hotarul satului..
Soarele ne privea.. cu ură parcă ne privea..
Primii zece pași în liniște erau făcuți..
Apoi..
– Veșnicaaa Pooomeniiireee!!
– Veșnica ei, pomenire!
– De ce te-ai dus tuuu?
– Auu, cui..
– În loc cu lumină, cu ver..
– Cui ne lași tu pe n..
Lumea.. oamenii.. neoamenii.. babele care cu o zi înainte ne scuipau, și ne numeau, draci, satane, faraoni împielițați, își scoteau capetele de pe după garduri..
Știau..
Zâmbeau..
Unii chiuiau..
Alții.. alții încă ne înjurau..
Nu ne păsa.
De puține lucruri îmi păsa când eram copil..
Acum..
..
Ajunși la hotarul satului.. groparii, prindeau a izbi în pământul tare cu cazmaua..
Bocetul și cântarea nu se oprea.
Toată gloata murdară părea prinsă într-un miraj..
Într-un drog menit să ne poarte în altă lume..
Eram în altă lume..
Doar păpușa era tăcută.
Cu ochii ei lipsă părea a ne întreba ce avem de gând?
Groapa era gata..
Doi dintre noi, prindeau păpușa strâns, de mâini și de picioare.. atât de strâns de parcă și-ar fi dorit să ne scape..
Unii strâng atât de tare, doar fericirea.. de frica faptului a nu o pierde..
Eu.. eu strâng atât de tare doar durerea, la pieptu-mi.
Fericirea e fericire doar atunci când e liberă.
În groapă era așezată păpușa de ațe.
Pământul grunzos prindea a o acoperi..
Știam ce ne așteaptă la întoarcere..
Gloata celor mari, ne aștepta înarmată.
Cu găleți de apă era înarmată.
Ne udau, iar noi țipau.
Chirăiam.
Gloata adversară, uneori se udau și între ei.
Găleți întregi de apă mângâiau trupurile arse de soare..
– De ce să se atace între ei?
– Ehee.. așa e în viață.. așa sunt oamenii.. De fapt, neoamenii
– Nu vreau să fiu neom..
– Să nu fii..
În curând se întuneca cerul..
Nu venea noaptea..
Venea ploaia!
Furibundă!
De parcă ar fi fost un animal de pradă decis să lovească fatal.
Fulgerele loveau norii din urmă cu biciul lor de foc.
Ploua..
Strașnic ploua.
Mirosea a pământ ars.. a suflet ars și stins..
Stăteam în ploaie.. ori, sub un copac..
Oamenii erau fericiți.. și neoamenii..
Negul le crescu pe fețe.. iar unii.. unii ar fi vrut ca niciun medic să nu le opereze negul..
Plouă..
Azi plouă.. dar în sufletul meu e secetă..
– Pot să fiu și eu păpușar? Pot nene?
– Poți.. fii păpușarul lumii.. plouă în lumea lor cu fericire..
– O să fiu și păpușarul tău nene.. o să îți îngrop la hotarul sufletului o păpușă, iar atunci are să plouă..
– ..
.. la mine e secetă..
.. atât de secetă..
Condamnat la prietenie! 