– 1 –
Trenuri, și căi ferate românești, te zgâlțâie, te ”plimbă” dintr-o parte în alta de parcă ai merge cu o căruță pe un drum pietruit, cu pietre colțuroase ce fac copitele cailor să sângereze, astfel scrisul, pe această bucată de celuloză mi-e mai urât și mai indescifrabil decât de obicei.
Când aveam doar câțiva ani, mă plimbam cu căruța.. și îmi plăcea. În unele mă urcam cu bună voia stăpânilor lor, de altele mă agățam.. Cele mai bune erau cele care, în spate fundătorii își continuau câțiva centimetri, cam de-o palmă, două, scândurile coșului, pe care mă puteam așeza. Riscul cel mai mare era ca atunci când căruțașul era nervos să se întoarcă, să zvârle câteva cruci cu nesaț, și să izbească zdravăn cu șfichiul biciului peste pielea capului, iar pielea capului, piele subțire, să plesnească și sângele să năsădească, ori peste degetele cu care te ții de scândurile fundătorii, ori chiar peste obraz, astfel ajungând să pari ca și cum unul sau mai mulți șerpi se zvârcolesc sub pielea ta. ”Fierb piatra cea scumpă” – șerpii – , și sunt mulți, o coșarcă de șerpi poate chiar două..
– De unde toți șerpii, bunică?
Întrebam eu, un copilandru cu ochii căprui și chipul mai mult decât căprui..
Îmi răspundea bunica.. îmi răspundea, iar eu ascultam, cu capul odihnindu-se în poala șorțului ei, cu ochii alergând pe nesfârșirea albastră a cerului de vară. Răchițica înflorită împrăștia un parfum atât de dulceag.. Visam..
Mai indicate, erau în schimb căruțele cu o inimă de fier mai lungă. Acolo puteam sta liniștit, biciului de foc al căruțașului îi era greu să ajungă. Ba chiar aș fi putut să îl suduiesc și tot nu m-ar fi ajuns. Eram un prichindel timid, fricos de curajul ce îmi zăcea în ființă..
Zi prăfoasă, caldă, văzduhul mușca din norii zgribuliți, speriați parcă, iar ei la rândul lor mușcau văzduhul. Doi câini ce se mușca, ce se sângerează unul pe celălalt , turbați parcă. Doar o găleată – două de apă, îi pot opri din încăierare. Acum, tot câteva picături de apă ar potoli mușcăturile cerului și ale norilor.
Pietrele frigeau în palmele mele micim negricioase. Știu că frigeau, pentru că ocheam și încercam să nimeresc cu ele plopii de pe partea cealaltă a drumului, ce se desfășura prin fața casei noastre, asemenea unui șarpe din grămada acelor șerpi ce ”fiebeau piatra cea scumpă” .
Se aude un zdrăngănit. O căruță. Mă ascund după unul din plopi și aștept. De după curba drumului, cea din capătul satului, se aude un nechezat scurt, apoi, la câteva clipiri ale ochilor mei căprui, apare un cal negru corb, rotat, trăgând după el o căruță, cu o inimă lungă, de fier.
În vârful plopului, un pui de vrabie, învață să zboare, și se aruncă în gol. Cu un țipăt scurt se izbește de țărâna câmpului .. – un astru desprins din înaltul cerului, chemându-și moartea. A trăit atât de puțin.. sau poate că păsările nu trăiesc.. nu trăiesc ca și noi, muritorii, păsându-le dacă trăiesc sau nu. Poate ele nu pregătesc viitorul în nici un fel.. Poate doar se aruncă în gol, clipă de clipă, își întind aripile, și zboară sau mor. Aceasta a murit.
”Sărăcuțul..” , gândeam atunci. Sărăcuțul, gândesc și acum..
Căruța ridică valuri de praf. O mare întreagă de praf își murdărește valurile de mizeria ființei mele. Mizeria ce avea să crească mai târziu, căci de născut se născuse încă de dinaintea venirii mele pe lume.
Lipa lipa, prin praf și pietre, ajung în urma căruței și mă agăț, încălecând inima de fier. Era fierbinte, frigea. Căruțașul beat – moș Alecu, un om al dracului de urâcios, izbește cu biciul pielea calului, și cu gura câteva înjurături de anafură și de popă. Mircea, calul negru, mândru, zmuncește căruța ce părea asemenea unui fulg pentru el. Mă țin bine. Ba chiar îmi crește inima la cât de bine mă țin. Zâmbesc.. rar. Chiar și în copilărie zâmbeam rar.
Un alt țipăt, la fel de scurt sparge sfera de sticlă, în stânga mea. Cu coada ochiului zăresc un mic graur izbind pietrișul. In firicel de sânge i se scurge din ochiul galben, clar.. I se scurge viața.. se duce.
– Unde se duce viața, bunică?
– În pământ se duce viața.. și în cer, și în apă, în copaci.. se duce viața. Fuge de noi viața.. fuge..
A fugit și de bunica viața..
– Eu o s-o prind bunică.. Eu nu vreau să murim..
– Nu o să murim..
O spunea, doar ca să nu mă întristeze..
Roata căruței, neagră precum un fund de ceaun, se izbește de un pietroi colțuros, ce prinse rădăcini, în pământul hleios. Pietroi alburiu, ce străjuia pe post de parapet, la poarta lui moș Gâjgă. În războiul cel mare, moș Gâjgă a fost deportat la poalele Carpaților. L-au prins niște neamuri de leși, deportate și ele prin acele părți, că le umbla la merinde, la potcoavele cailor, la muierile mai zburdalnice, și l-au bătut cu parii până când i-au fărămițat oscioarele. Două zile a stat întins moș Gâjgă pe pământul aspru, apoi simțind că își dă duhul s-a târât până lângă pietroiul ce sălășluia sub aripa unui tei, la umbră.
Ce soartă au pietrele.. mereu înțepenite, așteaptă..
– Ce așteaptă pietrele, bunică?
– Așteaptă începuturi, sfârșituri, alte începuturi.. Gândesc la facerea lumii, la sângele Mântuitorului ce a picurat peste ele..
– Ca o ploaie au picurat, bunică?
– Ca o ploaie.. o ploaie de durere.. o ploaie..
Credea moș Gâjgă, că sufletul lui are să stea să se odihnească la umbra teiului. Nu s-a odihnit sufletul lui moș Gâjgă. Cel puțin nu atunci. Întins pe pietroi, simțea cum acesta se adăpa cu durerea lui. Parcă îi lipea oasele cu albuș de ou.
Trecură prin satul acela o baterie românească, una din puținele rămase. Cei mai mulți dintre soldați erau din Moldova. Moldoveanul recunoaște moldoveanul după față, după căutătură.. Aveau un sanitar cu ei. Sanitaraul, un copilandru la vreo 25 de ani, cu mustața proaspătă pe buza crăpată, purta numele de Dumitru.
Îl luă pe moș Gâjgă, pe care pe atunci îl striga lumea Ion, în spinare, îl duse lângă codrul ce scârțâia sub adierea vântului și-i duse o ploscă la gură. Moșul, care atunci nu era moș, crezu că a murit, și îl îmbie Sfântul Petru cu împărtășanie pe lumea cealaltă. Când simți că e apă, deschise ochii încet. Atât de încet încât ai fi crezut că pleoapele lui sunt fără de scârșit, precum marea cea mare, care își acoperă ochiul cu pleoapa de cer nesfârșit. Și pleoapele îl dureau. Sanitarul l-a întremat pe Ion al nostru și mereu se tot mira:
– Zdravan om ești domnule, dacă nu ai murit după așa o bătaie..
– Pietroiul Dumitre, el m-a ținut până ai venit tu. Când s-o termina războiul, o să îl duc acasă, în satul meu, și când o-i fi obosit, o să-mi odihnesc ciolanele pe el, și o să pufăi tutun uscat. Ehee, casa mea.. satul meu..
– Nu ofta bre, o-m ajunge și acasă..
– Acasă..
Trecu și răzbelul, și veni moș Gâjgă acasă, dar nu înainte de a prinde leșii, unul câte unul și a le găuri burțile, cu cuțitul făurit de un țigan, Relu, dintr-un vârf de coasă. Ascuțit era cuțitul de la Relu. Ai fi putut să îți razi barba cu el.
A cărat moș Gâjgă, Ion pe atunci, pietroiul, mare cât trei bostani, cu carul pe care îl cumpărase. În două luni și ceva ajunse acasă. Nu aveau căruțele roți de cauciuc, negre, ca fundul unui ceaun. Aveau roți de lemn. Caii slabi.. greu a venit moș Gâjgă acasă..
Acum, cu ochii, după puiul de graur, mort, nu apuc să sar de pe inima căruței. Se izbește, eu cad. Mă apuc de mânerul care strânge frâna. Mă târăște căruța câțiva metri.. Calul speriat. Genunchii îmi sunt zdreliți, ferfenițe îmi sunt genunchii, carne vie.
Privirea mi-i în urmă, în ochiul puiului de graur.
Moș Alecu, crucește cu sete și apoi zice ceva de popă. Nu știe de mine. Căzut în praful ce se ridică spre fundul cerului, îi aud înjurăturile ca prin ceață. Poate praful e ceața ce sugrumă cuvintele. Nu mă doare nimic
Oare ce are moș Alecu cu popa de la noi din sat?
Aveam să aflu mai târziu..
Încep să mă usture picioarele. Nu mai curge sânge. Praful a oprit sângele. Praful e bun la toate și rău la unele.
Pe moș Gâjgă l-a tratat Dumitru, a scăpat. Pe mine cine mă tratează? Cine mă lecuie? Tante Lența, vecina noastră, ar spune, să mă lecuiască focul, de zghihuit. și să nu mă mai agăț de căruțe. Dumitru cine știe pe unde o fi. Dumitru nu lecuie puiul de vrabie, nici pe cel de graur, nici pe mine, puiul de om.. Atunci eram un pui de om, astăzi, nici individ nu mi-s. Azi nu-mi mai sunt. Eu doar ți-am fost odat’ .. La asta s-a rezumat și se rezumă eu-l eu.
La a-ți fi fost cândva..
Dumitru.. și pe mine mă cheamă Dumitru.
Oare o să lecuiesc și eu oameni? Da, o să lecuiesc oameni. Aș vrea să lecuiesc oameni.
Aveam să aflu mai târziu că nu o să lecuiesc oameni.. nu o să lecuiesc nimic..
Condamnat la prietenie! 