Un câmp întreg de albe flori, se-ntinde spre Zenit..
Un câmp întreg, de-albastru dor, viața are să fie.
Sufletul meu, eternul călător.. refuză astăzi să mai stea lungit..
Și-aleargă ne-ncetat..mereu arzând, precum o torță vie!
Și Cerul mă udă, cu nesfârșit potop
Dorind să-mi stingă rugul.. pe care-l port în mine.
Dar pe-al meu dor țipând, n-ajunse niciun strop..
Ascultă-n astă iarnă, doar viforul din vine.
M-am rezemat încet, de cele nopți prealungi,
Și-am așteptat un licăr, un strigăt peste vremi..
Și s-au ciocnit în alb, pe ceru-Ți, două stânci.
Iar flacăra-mi nebună.. răspunde când o chemi!
Un trunchi uitat, de veacuri, și pe-năuntru gol,
Ce răsuna de vânturi.. ce șuiera uitare..
Azi e-mbrăcat în verde.. îmbrățișat domol,
De ieder-aguridă.. de dulcea-i răsuflare.
O să mă rup de lume.. de cel amarnic loc,
Și vântului m-oi da.. și către Tin’ mă poarte..
Și-n părul Tău s-or pierde.. ca în al vieții joc,
Mâinile mele aspre.. precum coperți de carte..
Îngheată-mă în ierni! În stihu-Ți, și-n cuvânt!
Oprește-mă în vremi.. damnat spre veșnicie..
Iar dacă o să mor, dorul fie-mi mormânt.
Căci numai altă torță.. o stinge torța vie!
Condamnat la prietenie! 