Partea II
Timpul se scurse atât de greu, fiecare clipă se transforma într-un ocean de falsitate, fiecare minut era dat morţii de câte un înger ce îşi scotea ochii de unul singur, lăsând două globuri de nimic, de întuneric, abisale, fără de fund, fără de margini, aproape îndeajuns de mari pentru a cuibări toată durerea ce i se adăpostea sub pielea fumurie.. Imina îi tresărise, şi nu ştia de ce, nu reuşea să desluşească ce anume îl făcea să risiprească liniştea glaciară ce îl înconjura! Cele două ghemotoace de carne, de bucle mătăsoase, frumos parfumate, de curăţenie şi de suflet se mişcaseră la acea bătaie a inimii. El le strânse în braţele lui mari, osoase şi călduroase! Le îngânase un cântec vechi, cu gust de struguri uitaţi până târziu în toamnă. Apoi un şuierat de vânt părea să mişte ca într-un leagăn cele trei suflete! Fetiţele visau că se află pe lacul de chihlimbar de care le povestise tatăl lor!..
” Era vară! Aerul era atât de dulce, de curat, cu parfum de mere ce aveau să se nască şi de ghiocei ce adormiseră, pentru a se deştepta în primăvara următoare! Lacul era minunat, soarele de mărimea unui dovleac din grădina bunicilor voştri părea roşu de supărare! …
(- Dar de ce era soarele atît de supărat tati?
– Soarele era supărat pentru că luna se ascusese tare tare bine iar el nu a putut să o îmbrăţişeze, sau măcar să o zărească..
– Tati, soarele e îndrăgostit de lună?
– Da, dragelor! Oricine şi orice iubeşte pe cineva sau ceva anume..
– Tati, tu pe cine iubeşti?
– Tati vă iubeşte pe voi.. pe voi! )
… Îmi era atât de dor de mămica voastră încât nu puteam să stau departe de ea, aşa că m-am ridicat şi am alergat precum un bezmetec până la poarta ei şi am început să strig până când un căţel foarte indignat de gălăgia pe care o făcea tati, a început să latre, atât de tare încât a reuşit să o facă pe mami să apară in pragul uşii, ca mai apoi paşii să îi fie călăuziţi printre trandafirii albi către poartă! Am privit-o îndelung, şi nu am reuşit să îi spun nici măcar un cuvânt. Am prins-o de mânuţa ei firavă şi mititică, am luat-o în braţe şi am alergat cu ea până la marginea lacului, neauzind toate întrebările ei! Am aşezat-o în barca veche, scorojită, pe care se puteau vedea mii şi mii de inimioare, de inimi şi în care se putea auzi eternitatea jurămintelor.. Lacul ne înghiţea între dunele lui de ploaie spre cer.. Eu o priveam adânc în ochi.. şi am îmbrăţişat-o.. Atât de dulce, atât de etern.. ”
El nu visa, el nu dormea, nu dormea de multă vreme, şi nici nu avea să mai doarmă vreodată.. Îi era atât de dor, de el, de ea.. de ei.. Îi era dor! (în colţul camerei lumânărele mici ardeau dând naştere unui dans neîntrerupt între lumină şi întuneric, între adevăr şi minciună, între viaţă şi moarte.. era un război de uzură, dus în doi şi doar în doi, plin de paşi greşiţi, dar bine calculaţi. Pe perete umbrele trepidau părând nişte nori transformaţi în zmei ce se luptă pe ceruri de sticlă pentru fete de împăraţi..) .
Se auzi uşa.. Era ea! Aprinse luminile şi privi cu dezgust spre el. Ochii îi erau plini de cearcăne, iar pielea albă a piciorului i se ivea prin ruptura din dresul negru, vulgar! Îi spuse să lase fetiţele şi să iasă, să plece din ochii ei pentru că e obosită şi nu are chef de el..
– Dar..
– Niciun „dar”! Am zis să ieşi!
– A..
– Acuum!
Îşi plecă ochii goi şi se ridică, paşii îi erau atât de siguri, atât de plini, atât de straşnici, fiind egali cu tulburarea din sufletul lui, cu degerăturile ce aproape îl făceau să se prăbuşească.. Strânse din dinţi, puse mâna pe clanţa rece a uşii.. o deschise. Îşi privi fetiţele încă o dată şi îi spuse..
– Te rog să nu dormi lângă ele.. o să se trezească din vina parfumului străin..
Apoi ieşi..
Condamnat la prietenie! 