Cer Doamne.. Ţie-Ţi cer…

Şi crâncen către Tine acum eu strig

Strig Doamne. Şi vreau să mă ucizi.

Şi vreau să simt uşor al Morţii frig.

Să-l simt.. Şi ochii să-mi închizi.

 

Să-mi strângi gâtlejul, astăzi făr’ de folos

Să îmi scoţi ochii şi limba să îmi scoţi,

Să mă plezneşti cu biciul acum ros..

Să mă omori, să-mi cânte nişte popi…

 

Dădu-mi-ai har, să stric tot ce ating

Să zgârii feţe şi inimi să înţep.

Dădu-mi-ai vorbe. Glas plin de venin.

Şi minte să ucid. Şi-o fac încet.. încet..

 

Mi-ai pus în ochi bucăţi de sticlă spartă

Din geamul a lui Tău altar

Drept strajă la a Iadului Poartă

Pusu-m-ai Tu, să sorb din al Morţii amar..

 

Şi şfichi de foc în cap să-mi dăruieşti

Şi spatele cu jar Tu să mi-l scrii.

E prea puţin. Iulian, tu o răneşti,

Şi o să mori fără măcar să ştii

Căci corbul negru, vreme fără milă

Te priveşte, te scuipă… De tine îi e silă…

Anunțuri

ʞɹɐp

Catârul dragilor, da, catârul… se întoarce mereu. Niciodată nu o să se oprească. Vine şi ne priveşte adânc în golurile ce odinioară, pe vremea când eram mici, erau umplute de ochii sclipind sub lumina stelelor prăfuite, pline de urmele picioruşelor moi de înger ce se împiedicau acolo. Îmi plăcea să privesc stelele când eram micuţ, iar uneori, cand cerul era negru, lipsit de orice semn de lumină a vieţii, când vântul şuiera lung şi frica se aşeza peste mine precum o pătură groasă, precum pătura sărăcăcioasă cu care mama mă învelea cu atâta drag iar frunzele uscate ale porumbului îmi zgâriau obrajii maronii, din genunchii juliţi simţeam sângele ce se scurgea uşor, atât de cald… Îmi înmuiam degetul murdar în el şi tremurând aşezam stele acolo, în întuneric, şi era atât de întuneric iar în jur îi auzeam.. mă căutau şi mă strigau pe nume.. un nume ce   l-am uitat multă vreme, poate prea multă. Atât de multă încât nu mi l-aş mai fi amintit niciodată dacă lumina unui înger nu s-ar fi aşezat peste al meu ciob de suflet, un ciob afumat, negru, bun doar pentru a privi eclipsele prin el… Uneori cerneala roşie a genunchilor meu se usca şi îmi umezeam degetul în gură, iar după câteva stele simţeam un gust sărat.. Acum mă gândesc că asta e esenţa mea, un amestec de sare şi nisip, de sânge închegat cu miros de oţet ce nu trezeşte morţii ci omoară la rândul lui, o otravă bătrână ce a pătruns în timpul nemuritor şi ghiciţi ce? Da, aşa e, l-a ucis…

            Dar, catârul… el a venit în seara aceea în care cerul era negru iar mie îmi era frică, poate mai frică decât îmi fusese vreodată… Se auzea fornăind iar copitele sângerânde se izbeau furios, impunător de pământul tare. Se apropia precum un lup flămând ce îşi încolţeşte prada înfricoşată intr-un colţ rece… Viitorul mormânt! Asemeni unui bătrân ce simte nevoia să îşi cumpere singur sicriul, să îl privească, să îl mângâie şi să îi devină prieten, pat pentru eternitatea ce bate la uşă…

            Prin întunericul putred îi văd ochii roşii şi adânci şi îmi vorbeşte… îmi spune că acum doar a trecut pe la mine, că nu e momentul dar că va veni într-o zi să mă ia şi până atunci mi-i lasă pe ei. Şi mi-a dat dat o cutiuţă sclipitoare ce îmi fură privirea de copil. Acum înţeleg că strălucirea ei venea din ochii mei, şi îmi lua câte o bucăţică de suflet în fiece clipă… pe ei îi mai aud, vin după mine şi vestesc venirea lui. Într-o zi va vrea să mă ducă cu el.. niciodată nu iese în pierdere… Dar acum am lumină şi nu îmi mai e frică.. Să vină căci întunericul se teme de întuneric!