Clipire..

Photo credit: Alex Mitrofan

Peste seara ce s-așază, și greoaie, și tăcută

Se întinde o mireasmă.. blândă.. ca de iasomie.

Vine Luna.. rece, pală.. si-ntunericul sărută,

Numai soapta ei cea dulce, nicicând n-are să mai vie.

Ochii ei, o noapte rece.. ochii ei, o noapte-adâncă,

Poart-aieve-a mea durere.. către-a cerului visare..

Eu, Sisif, aștept ca ea.. tot din noapte să se frângă

Și cu pașii să răspundă.. către surda mea chemare..

Întuneric dedesubt. Deasupra, neguri amare.

De la Facere, încoace.. dureri vin.. ca un ecou..

Printre fagi, îngân la stihuri.. însă, știi tu, oare?

Că tăcerea ta, mi-i rece.. precum piatra de cavou?

Tace cerul.. tac păduri.. numai vântul mai scâncește..

De sub maldărul de piatră, cerc privirea să-mi ridic.

Căci din toate ce-am avut.. numai dorul azi mai crește

Și din toate câte-au fost.. astăzi nu mai e nimic.

Text încheiat brusc.

Mulțumiri.

Gând..

-Fragment-

Și am să-ncep, și eu, să mint..

Cu zâmbetul pe buze, cu ochii calzi.

Dar am să-ncep!

Și poate că.. săgalnic.. am să arunc,

Câte o vorbă.. o vorbă-n vânt.

Glumind!

Glumind, cu tot ce mi se dă!

Glumind.. mințind..

Fumând câte-o țigară,

Cu Adevărul.

Amară..

Amară-i lumina clipei ce străluce

Când ceea ce știu.. se ascunde.

Se ascunde sub plapuma a ceea ce îmi spui.

Plapuma ce poartă cutele unei alte lumi..

Amară..

Amară lumea.. țigara.. amar adevărul..

Dar am să-ncep și eu să mint..

Poate.. într-o zi de luni. La asfințit.

Și-am să mint noaptea.. să nu mai plece nicicând.

De aici..

Și.. să nu mai plece urechea la..

Valurile moi..

Și-am să mint.. și Lună.. și Stele..

Și-am să mint păduri și ape..

Toate câte-au fost și-or fi..

Le-oi pune în acuarele..

Am să mint trecutul, că nu m-a durut.

Nu m-a durut nicicând, atât de tare,

Încât să simt că pieptul mi se desface.

Nu m-a durut neadevărul..

Și-am să mint și vremea care vine..

Viitorul..

Precum o viitură.

Am să-l mint.. sorbind dintr-o halbă amărie.

Am să mă mint și pe mine, uneori..

Căci nu am fost mințit.

Și dintr-un colț de lume, privind spre..

Flacăra ce mă cuprinde, va râde..

Conștiința.

Și pe tine, am să te mint.

Des. Mereu!

Am să te mint, spunând că nu mă doare.

C-acum îl știu pe Dumnezeu, și că..

Tot ce mai vreau, e la mormânt.

O floare.

Am să te mint.

Cum m-ai mințit și tu-

Vreme!

Că nu te duci.. Și că mereu o să îmi fii.

Dar m-ai amagit..

Precum cel somn ce vine.. doar să plece..

În nopțile târzii..

Pustii.

Pe sub crengile unui plop..

La o margine de oraș adormit..

Unde.. scârție o vioară.. la umbra Bolții reci.

Unde.. un tânăr trist.. își leagănă..

Pleoapele sufletului peste niște pagini galbene..

La lumina unui felinar..

La lumina Lunii..

Dar am să mint..

Așa.. cum și tu m-ai mințit..

Zâmbind.. glumind..

Singuriu..

De prin neguri.. de prin friguri,

Către cer oglindă cat..

Însă ochii mei cei singuri,

De-ntuneric nu răzbat..

‘cerc cu vreme-a povesti

Și cu vântul, colo-n vie..

Însă.. tu.. cum nu mă știi..

Azi, nimic nu mă mai știe.

Mii cărări, în min’ piedrute..

Nicicând n-au să se găsească.

Doruri multe.. de mii sute

Cât clipești.. au să se nască..

Ce a fost, nu mă mai știe..

Ce-o veni, nu mă cunoaște.

Tot ce e.. n-o să mai fie,

Iar uitarea? Dă să caște..

Noapte e, fără de margini

Și-năuntru.. și afară.

Mă lasă, să-ți mor în pagini..

Într-un asfințit de vară..

Nu îți aminti, de mine.

Asta.. nu e cu putință..

Eu ți-am fost, doar o clipire..

Tu mie fost-ai dorință.

M-au uitat, văzduh și apă..

Nici pașii nu mă mai știu.

Azvărlit mi-s azi, din groapă..

Uitat, chiar și de.. pustiu.

Ochi-mi cată să se-nchine..

Nu mă știe.. Dumnezeu.

Chiar și palmele-ți veline,

Au uitat, azi, chipul meu..

Într-o zi, m-oi face burme,

Și oi suspina.. spre tine..

Azi mă știe-atâta lume

Dar.. nu mă cunoaște nime’..