În pieptul meu, aud strigând,
Ce eu nicicând, n-am auzit.
Și inima, îmi simt bătând..
Copac uscat, ce a-nflorit.
Cu flori rotunde, azurii..
Tămâind, la pașii mei.
Pe sub stele, mii și mii..
De amar, mi-s ochii grei.
Căci din urmă, vine timpul,
Mă ajunge, și îmi spune.
Cu glas dulce, precum vinul:
– Încotro, te-ndrepți, bătrâne?
Către-a viselor fantasme?
Către lumea făr’ de mine?
Către-a fericirii spasme,
Care crezi c-ar crește-n tine?
Iar din negrul cer coboară
Peste mine, mândru ger.
Mă cuprinde.. mă-nconjoară..
Ale mele flori, azi pier..
Câte una, câte două..
Crengile goale-mi rămân.
Peste mine-aș vrea să plouă
Cu vechi foc. Aspru. Hain..
Mă privesc, în luciul lunii,
Gol, cum n-am mai fost vreodată.
Cu ochii, precum tăciunii,
Lăcrimând, la cruda-mi soartă.
Rezemat de umbra mea,
Simt bătaia, cum se-oprește..
Iar în pieptu-mi gol.. de-acuma
Flori nicicând, nu vor mai crește..
Condamnat la prietenie! 