Absența grăitoare a vieții

Capitolul 1- Frumusețe printre picuri

Vântul bătea dintr-o parte mângâindu-mi obrajii plini de lacrimi, strecurându-se hain în porii deschişi. Picioarele îmi era îngheţate, iar dresurile ude îmi dădeau o senzaţie de dezgust şi moleşeală amarnică încât drumul acesta de ţară părea şi mai greoi, cu bălţile dând din una în alta, îngrămădite parcă, cu gardurile într-o râlă precum nişte coaste bătrâne, rupte şi aruncate, cu ştreşinele încovoiate păreau un cimitir fără cruci de parcă anii şi poveştile ar fi răsărit din iarba pea vie, răsucindu-se sub ploaie. Îmi era dor…un dor cu durere de salonul cald al mătuşii şi ceaiul ei, rochia ce foşnea pe parchetul ceruit, ferestrele mari şi patul ce-mi sprijinea visele în fiecare seară. După moartea tatei…trecuseră doi ani, căci mama murise la naşterea mea, am stat pe unde am putut încecând să termin şcoala şi să nu renunţ la orele de pian. Cei 18 ani îi simţeam precum o revoltă doldora de sânge şi năpastă pentru trupul firav, gândurile ameţitoare şi chinul de a nu avea pe nimeni. Era o pedeapsă cruntă să-mi văd verişoarele încruntându-se când îmi vedeau rochiile vechi şi chipul livid, secătuit. Toate lumea credea că voi muri pentru că niciodată nu am devenit femeie, de fapt, se pregăteau ca familia să mi se sfârşeacă într-un cimitir impozant, şi asta era doar pentru că îl vedea toată lumea. Moartea era pentru un ei un banchet la care participa toată comunitatea, un banchet cu bani puţini, dar atât de răscolitor…suferinţa aceea şi lacrimile cucoanelor destule, discursurile lungi, negrul tăcut. O regie cu mult gust, planificată în el mai mic detaliu, dusă precum o luptă tacită şi istovitoare.

Dar eu eram femeie….de câteva luni; mă trezisem într-o dimineaţă cu pieptul crăpat parcă, sec şi o fierbinţeală care îmi sfârteca mijlocul. Uneori mă străfulgera un soi de durere care îmi împânzea viscerele, apoi se transforma într-un şuier prelung de bine ca şi cum ceva rău se desprindea şi o forţă nevăzută curăţa cavernele. Picioarele îmi erau pline de sânge, rufăria…am zăcut acolo câteva ore cu pieptul tremurând, dezbrăcată, luând fiece bucăţică din mine, văzând că e altfel, dintr-o dată. Curburile erau mai pline, sânii, şoldurile căpătaseră un contur de fruct copt, iar clipa aceea grăitoare îmi spărgea pieptul. Se întâmplase lucrul acela grandios despre care nu ştiam mai nimic, să fii femeie. Cum nu puteam zace aşa la nesfârşit, am aruncat rufăria, m-am spălat şi am ieşit în ploaie. Ploua ca şi acum, răzleţ şi sigur umplând trotuarele de apă şi mâl. Aici, la ţară, căutam casa de pe Agriviţei, numărul 8 unde aveam să stau câteva luni. ,,Vizitam” un unchi îndepărtat sperând că voi putea să mă întorc cândva acolo unde crescusem şi voi reuşi să-i învăţ pe copii să se piardă în acordul sublim al clapelor….

Treceam în grabă strada poleită cu aurul lui Arghezi în timp ce vechii mei bocanci înveliţi în untura de gâscă (sfatul bunicului) rezistau vremii năuce! Eram student în anul II şi viaţa mi se părea atât de goală, sau atât de plină încât de cele mai multe ori nu îi vedeam rostul, cel puţin nu al nostru, al oamenilor. O mână de carne borhotită, puţind, ce mămâncă alte hălci de carne. O anomalie. De aceea, de la 17 ani, am hotărât să devin vegetarian. Am slabit 15 kilograme şi de abia mă mişcam, oasele feţei îmi deveniseră niste stânci ce îmi afundau ochii în fundul capului, ochi goi, fără de lumină, de întuneric, ochi ce nu zâmbiseră niciodată. Mama, încă de mic a crezut că o să mă sting din picioare, ca o să leşin şi apoi o să îmi petrec ultimele suflări în inconştienţă. Vă puteţi gândi cât de bine şi cât de rău poate fi să nu poţi realiza ultimele tale clipe aici? Să pleci şi să nu ştii.. ar fi atât de uşor, atât de simplu, mai ales în cazul în care eşti îndurerat sau vinovat, în cazul în care îţi doreşti cu adevărat să mori. Dar dacă ai copii? Dacă ai o soţie frumoasă sau o mulţime de prieteni, şi moartea să fie atât de nenorocită încăt să nu te lase să le cunoşti lacrimile ce se varsă pentru tine, să nu auzi durerea lor ce capata formă, care să îţi fie culmea, alinarea de dinainte. Să nu le poţi spune un „Adio..” .

E ciudat cât de parşivi suntem în faţa morţii, dacă am putea prelungi acea clipă pentru un an am face asta doar pentru a vedea cum cei dragi ne plang.. Un alt lucru pentru care viaţa mi se parea o pierdere de vreme! De ce nu primim moartea încă de la bun început, nu am mai cunoaşte nimic, nu am mai pătimi, nu am mai fi îngropaţi şi nu am mai învia.. Niciodată!
Eram student la medicină (o altă ironie a sorţii). Pentru început nu am putut face decât disecţii pe broaşte micuţe, murdare, altele frumuşele în felul lor, iar altele râioase, atât de urâte încât profesorul Anton ne testa stomacul (cum spunea dumnealui), luandu-le şi zdrobindu-le capetele în faţa noastră în timpul testelor, cine vomita, pica!
Dar acum încă îmi mişc picioarele ude către cămăruţa caldă în care ştiam sigur că gazda mea a făcut un foc mare în godinul de tablă pe care l-am cumpărat eu de la un ţigan ştirb şi care îmi ceru 100 de şilingi pe el, o sumă uriaşa, ca până la urmă să negociem până la suma de 30, ceea ce m-a făcut să mă simt un adevărat comerciant, un bişniţar cârpaci! Gazda mea, Tanti Noria, avea 50 de ani, o femeie mare, nu grasă ci cu trăsături bărbăteşti, atunci când nu era în preajmă o numeam, olandeza. Mereu, femeile de acolo mi le-am imaginat fiind voinice..

Nu avusesem pe nimeni niciodată, doar părinţii, broaştele de la cursuri şi o cruce din cimitirul de la marginea satului în care crescusem. Era de lemn, un lemn tânăr, firav, ce părea să fi prins viaţă. Era mormântul lui Mihai, fratele meu geamăn.. se născuse mort! De ce? De ce eu, nenorocitul, am trăit? De ce eu urâţenia Pământului, de ce tocmai eu? Poate ar fi fost un copil minunat.. Aş fi lăsat toate vieţile de pe pământ în mâinile morţii, doar să fi mers eu în locul lui.. Are un nume atât de frumos, Mihai.. iar eu.. eu sunt Luci..an! Oare nu cumva sunt..
– Hei! neghiobilor şi nenorociţilor, v-a dat cel de sus maşini.
O maşină se aruncă parcă cu burta înainte în balta împuţită de lângă trotuarul găurit pe care îmi lăsam paşii stropind-mă din cap până în picioare. Printre înjurăturile greoaie ce îmi spurcau gura privirea îmi zări în dosul geamului micuţ, o claie de păr şi o mutrişoară drăguţă. Cine o fi cu maşina în orăşelul nostru? Cine o fi..
Text scris alături de Samewhiteblue, rol feminin.

Anunțuri

Şiroaie..

Iar astăzi cad şiroaie, şiroaie de dor, de durere, şiroaie de săruturi dulci ce odinioară Ne alintau buzele uscate, şiroaie de stele prefăcute în praf, şiroaie de ploaie ce s-au avântat asuprea noastră în stropi uşori, şiroaie de viaţă ascunsă acum, şiroaie de moarte ce nu se domolesc, şiroaie de Te iubesc! Şiroaie..  

 

Imagine

Cerc închis

5 Aprilie 2014! Ora.. nu ştiu care, de ceva vreme ceasul îmi e defect, dar nu am nici cea ma mică intenţie de a-l fixa! Arată mereu invers aproape, facând ca ziua senină să mi se pară o noapte destoinică, în care miliardele de stele s-a îmbrăţişat dând foc cerului negru transformându-l într-un uriaş soare pătrat! Iar nopţile? A-ţi spune cu siguranţă că par a fi zile pline, însorite, cu diafanele lumini ale lunii străvezii ce se joacă pe obrajii languroşi a doi îndrăgostiţi, cazuţi unul peste celalalt într-o mare verde şi moale de iarbă catifelată.. Ei bine nu! Nopţile sunt mai nopţi decât au fost ele vreodată, odinioară subţiratice la început, apoi, tărăgănându-se domol pe trilurile îndepărtate ale unei păsări pierdută departe de casă, strigându-şi semenii.. Iar acum, mai negre şi mai pătrunzătoare decât cel mai uitat colţ al Iadului! De fapt, îmi cer scuze, nu ştiu de ce vă spun acest lucru, pentru ca eu sunt de părere că în Iad nu e nici întuneric, nici focul acela de pe icoanele scorojite ale bisericilor, şi nici îngheţat nu e! Eu cred ca fiecare are un Iad al lui, plin de vicii, plin de frici, de durere sau chiar de fericire! Imaginaţi-vă miliarde de Iaduri luptându-se cu miliarde de Raiuri! Iar Dumnezeu? La fel, fiecare are un Dumnezeu al lui! un unul pe care il alimentează, căruia i se închină în neînchinarea lui spunându-şi cel mai probabil ceva în genul :
” De ce să fac cruce cu mâna şi de ce să strig rugăciuni în genunghi când pot să o fac în gând, că doar Dumnezeu mă vede şi ştie că eu cred în El! ” . Deci, fiecare avem un Dumnezeu care e de la caz la caz, ma aspru sau mai puţin aspru, mai domol sau mai puţin domol! Dar un lucru e sigur, cel puţin pentru mine, Diavolul e unul singur, deşi e în fiecare din noi! V-aţi întrebat vreodată de ce mulţi dintre noi ne ferim să vorbim de Diavol? Probabil din frică, sau din dorinţa arzătoare de a fi buni creştini? Ei bine, nu suntem, deci rămâne prima variantă! Îmi cer scuze că vă vorbesc despre asta, dar câteodată Diavolul din mine o i-a înainte, atât de înainte deparcă ar fi un ogar!
Cum spuneam, 5 Aprilie 2014, seara! Mă trezesc într-un tren albăstrui, ca majoritatea trenurilor, cu o carte în mână, uitându-mă tâmp la ea, în gol, fără să citesc nici măcar un cuvânt, simt ceva umed pe faţa plină de fire de barbă ţepoase, şi mă întreb în mintea mea goală sau prea plină, ce e? Cred că cineva sau ceva anume nu ma lăsa să cred că sunt lacrimi de sevă ce curg prin crăpăturile scrijelite în coaja bătrână, ridată si grunzuroasă! Îmi las capul să alunece în partea stangă deşi nu pot să îmi dau seama dacă am avut vreo implicare în această acţiune, dacă eu am l-am lăsat cu bună ştiinţă sau dacă aş fi putut opri acel gest, dacă nu cumva Dumnezeu al meu sau Diavolul din mine a făcut asta! O domnişoară de vreo 10 anişori, cu obrajii roşii şi cu un buchet uriaş de flori galbene, atât de des le-am observat însă niciodată nu m-am interesat cum se numesc?.. , (oare de ce? de ce a trebuit sa trăiesc aproape 22 de ani şi să nu ştiu măcar numele acelor flori, cred că din nou Dumnezeu sau Diavolul a făcut asta, sau poate că sunt atât de parşiv încât caut un vinovat în oricine doar pentru a ma absolvi de vina că nu ma interesat ceva atât de micuţ şi de frumos). Ma privit lung prinzându-mi parcă fiecare lacrimă spurcată ce-mi cădea din ochii ce nu păreau a fi ochi! Trenul gol. În jur doar fum de ţigară, atât de mult fum că ai fi putut crede că o intreagă armată de cubanezi au scăpat la o ladă intreagă de havane! Dar unde erau cu toţii, unde era petrecerea la care eu nu fusesem invitat? Dacă nu mă invitaseră ce căutam e acolo? Sau poate sunt o companie atât de urâcioasă încât să mă fi chemat intenţionat mai târziu, cand petrecerea era deja gata? S-au poate că nu sunt intr-un tren! Mă ridic grăbit, dar picioarele mă trădează şi de dată asta. Rămân ţintuit pe scaunul ce incepe savibreze parcă infiorându-se la gândul că m-aţ putea ridica şi ar rămâne singur în infinitatea hipnotică a confraţilor săi! Eram în Iaşi! Îmi dădusem seama în urma unei voci metalice de femeie ce străbătea văzduhul de plumb anunţând falnică o plecare! A trenului.. sau a mea?? Aflasem si cât era ceasul, 19:41! Din buzunarul gecii maronii, vechi, de prin clasa a noua, scot un bilet pe care scria că trenul pleacă la 18:31! Nu mă pot dumeri, şi cred din ce în ce mai mult, că o să i-au una dntre cele mai strşnice decizii ale mele , şi anume, nu voi mai lupta cu timpul, pentru că mereu va fi cu un pas înantea mea, iar mie nu îmi plac luptele în care ştiu de la bun început că o să pierd! Aşa cum e lupta cu diacriticele, probabil mai sus multe dintre ele sunt lipsă!
Un vagon întreg, doar pentru mine, cine ar fi crezut? Un vagon pe pereţii căruia să pot scrijeli durerea ce am pricinuit-o. Dar apoi mă întreb, „La ce bun să chinui un vagon, vagonul meu?” cînd nu mi-ar ajunge intregul Univers pentru a o reda! Luminile aruncate pe tavanul alb la întâmplare licăresc din când în când, dând naştere unui haos, care culmea, mi se pare atât de simetric si de bine gândit, dar totuşi. un haos! Aş spune un haos ordinar şi aş începe a râde, dar nu pot articula nici măcar o respiraţie! Şi aşa îmi dau seama că defapt nu am nevoie de aer pentru a trăi, ci de altceva! Roţile grele de fier încep sa foşnească pe dungile argintii ce se prelungesc până departe în întuneric! Pare că un înger a ajuns din greşeală pe Pământ şi a găsit multe creioane colorate, a început să deseneze dar în cele din urmă pentru colţişorul ăsta de lume nu a avut decât un negru albăstrui şi un gri argintiu pe care un minotaur de fier galopează în neştire.
Un nene înalt, gros şi plin la faţă, cu o privire negricioasă, mai negricioasă decât pielea mea, întinde mâna privindu-mă iar eu mă uit la el fără să îmi dau seama ce anume vrea.

– Ce anume doriţi?
– Biletul mă, hai odată că mai sunt şi alţii în trenul ăsta!

Deci mai erau şi alţii în trenul ăsta. Oare unde se îndreptau? Ce aveau de gând cu această noapte de 5 Aprilie 2014, unica! Ce bine se simte fiecare zi ştiind ca e unică, mai rea sau mai bună decât cea ce tocmai a trecut sau decât cea ce tocmai are să o ucidă şi să vină în locul dânsei, dar chiar de va fi omorâtă, e unică!

Îi dau biletul pe care îl priveşte adânc, de parcă ar fi citit viitorl, dar dacă totuşi.. nu, defapt e o prostie.. Dar poate că nu e! O să vă spun ce am gândit, dacă El totuşi citeşte ceva in acel bilet, nu viitorul, poate trecutul sau poate doar timpul! Dacă in buzunarul meu am o comoară, un bilet pentru o întoarcere în timp? .. Dar gândul îmi e spulberat repede de glasul omului ce acum mi se părea grozav de mare:
– E biletul pentru trenul de acum o oră, ce cauţi în ăsta?

Am simţit că de fapt nu e nicio comoară, că e doar o încurcătură! Cu aceeaşi voce, controlorul îmi spuse că e nevoit să mă dea jos din tren in prima staţie! Auzind asta toată anchilozeala mea a dispăru simţindu-mi încheieturile descătuşate! Am început să îi inventez o minciună cum că atcineva îmi cumpărase biletul, că venisem din alt oraş şi că din Iaşi urma să merg cu trenul!O minciună pe care a închiţit-o precum un câine flămând ce scapă din legătura ce îl ţintuise, se furişează în casa stăpânei şi se repede la o cratiţă mari cu sarmale aburinde!

Mulţumit că am reuţit să nu fiu dat jos, şi totodată defilând pentru reuşita mea, un alt moment în care Diavolul din mine triumfa, mă aşez pe scaunul nu tocmai comfortabil şi deschid cartea în locul în care colţul paginii era îndoit! Citesc asemeni unui copil de gradiniţă, silabisind, încercând să înţeleg acele cuvinte lugubrice, dar în timpanele mele, răsună râsete şi plânsete, urlete şi ţipete de copii mici, femei gemând şi bătrâni dându-şi sufletul! Pun totul pe seama celorlalti din tren pe care nu îi văd, dar pe care controlorul gros îi ştie? Eu de ce nu îi pot vedea? Dar oare ei mă văd pe mine? Ar trebui să mă vadă din moment ce controlorul ma văzut, pare logic, nu-i asa? Dar dacă ei nu vor să mă vadă iar acel domn îşi făcea doar meseria, o una ce implica să controleze biletele şi celor frumoşi, şi celor urâţi. Dacă ceilalţi călători, fug de urâţenia mea?Dacă m-au butut până am leşinat, m-au aruncat pe acel scaun şi ei au fugit în celelalte vagoane? În cazul asta dragilor urâţenia nu ţine cont de logică!

Roţile de fier hodorogesc pe şine într-un galop legănat, din când în când aud sunetele îngerilor ce cântă la harfe, pe timpanul meu drept lipit de difuzorul micuţ al unui telefon! noaptea se lasă grabnic peste tren, şi poate că îl întovărăşeşte doar pe el, poate că s-a îndrăgostit de dânsul, sau poate că trenul aleargă după noapte pentru a o mai îmbrăţişa o ultimă dată înainte de a merge la culcare. Dar eu? unde merg eu? Deodată, roţile scot un scâncet lung de parcă ar plesni pielea fragedă sub un bici de lame! Paşcani! Un oraşel micuţ, ce am reuşit să îl privesc, însă doar din afară, liniştit la o primă vedere, cu oameni calmi, domoli, cu magazine, cu strada principală, largă, ce ducea spre o biserică, cu flori in centru şi cu un cer negru, astă-seară. Timpul mă strânge de degetul mâinii stângi asemeni unui copil ce vrea ceva însă nu poate să o spună cu cuvinte! Îmi arunc ochii pe un ceas mare şi rotund! E 21:56! Merg grăbit catre unul dintre cele două ghişee la care două doamne vindeau bilete! Din spusele femeii somnoroase şi puţinele cuvinte ce le îndrugă, pare să nu mai am niciun tren catre Liteni în acea noapte! Descumpănit, îmi amintesc de frumoseţea nopţilor de altă dată şi mă bucur pentru întâmplarea survenită acum! Apoi o aud pe cealaltă bombănind ceva din spatele gemuleţului de sticlă. Mai este un tren ce vine la 23:48, un accelerat, dar care nu ar fi orpit decât în Vereşti (unii mi-ar spune râzând, „să trăieşti”) , un loc uitat de lume, şi mai apoi în Suceava! În mintea mea Diavolul lucrează din nou! Hmm, de ce nu mi-aş lua un bilet la ăsta camai apoi în Liteni să rtag semnalul de alarmă, trenul să scrâşnească din roţile greoaie, eu să deschid uşa, să cobor, şi să merg spre casă, în timp ce ceilalţi ar fi avut o întârziere de minim 15 minute!

Urmează multe screne ce se reped în mintea mea din această gară, dar pe cât de repede vin, pe atât de repede trec, văzându-le dar nereuşind să le prind, e ca şi atunci când mergi la o nunta, şi se aruncă acele bucăţi de cozonac, pe care le vezi, ai vrea să le prinzi dar niciodată nu reuşeşti, pentru ca altcineva o face înaintea ta, iar tu, indignat, dar dorind să pari împăcat cu idea spui rânjind, „Data viitoare! „. Oare cine prinde acum acele imagini dacă eu nu pot să o fac! Trebuie să aflu! Cu siguranţă trebuie! Apoi mă trezesc aruncat într-un alt tren, un unul mai modern, cu spaţii mai mari, cu scaune capitonate în întregime! Apăruse în faţa mea, eu aşteptându-l pe peronul bătrân asemeni unui cal troian ce mi-ar spune: „eu sunt singura ta cale, urcă! ” .. oricui i s-ar spune aceste cuvinte, ar urca, pentru că ar fi captivat de nebunia că asta e singura lui sansă. Dar dacă totuşi, nu aş urca,d aca eu nu vreau această cale, dacă mă pot lipsi de ea! Atunci altcineva mi-ar spune, „ea nu se poate lipsi de tine.” Cu picioarele ţepene şi cu un rucsac uriaş ma cocoţez pe scările de fier, mă arunc pe un scaun verde, intr-unul din cele 7 vagoane, pe la mijloc, pentru că în mintea mea diavolul nu reunţase la idea lui de a opri măgăoaia de fier! Un singur controlor, si vreo 3-4 călători în fiece vagon, aceştia mă vedeau şi îi vedeam! De ce oare? Poate că nu existau! Mă lipisem cu faţa de geamul rece şi cautam cu nerăbdare orice semn de Liteni, orice frîntură. Chiar îmi calculasem în minte la ce oră am ajunge! Dar timpul e înaintea noastră, mereu înainte!
Aş fi putut merge cu acest tren până în acel amărât de Vereşti, lavreo 18 kilometri de Liteni, aş fi aşteptat vreo 6 minute şi m-aş fi putut întoarce catre Liteni cu un personal ce se întorcea la iaşi, şi toată tărăşenia ar fi durat vreo 40 de minute! Aleg să trag totuşi acel semnal de alarmă! Îmi aţintesc privirea către cele două manete roşii ce duc la orpirea trenului în caz de urgenţă, una într-un capăt iar cealaltă în celălalt capăt al vagonului ce măsura vreo 15 metri! De pe primul scaun încă veghez pe geam, însă întunericul deafară se bate cu lumina dinăuntru, prinzând-mă la mijloc, fiind o victimă colaterală şi neputând să disting decat la 2-3 metri mai încolo de tren!
Crezând că am ajuns, cu corpul invadat de adrenalina mă reped către maneta roşie, trăgându-o cu sete, apoi ieşind în coridor, mă pitesc iar când văd că trenul încetineşte, observ şi cu coada ochilui controlorul ce se apropia vertiginos! Diavolul din mine răsare din nou, cu vocea tăioasă, uşor supărată, îl întreb de sus de ce s-a oprit trenul? Reprosându-i mai apoi cum că nu ar avea grijă de cei ce le pun o pâine pe masă! În tot timpul ăsta el nu ştia ce să facă ! Deschid uşile şi mă trezesc în mijlocul unui loc, atât de necunoscut, atât de pierdut. Nu ştiam unde mă aflu! Acum Diavolul, nu mai râdea cu mine, ci de mine! Fac un pas, coborând în întuneric, pe pietrişul cutat apoi aud vocea unui barbat de vreo 55 de ani, care mă întreba dacă am înebunit, doar nu o să merg pe jos, că imediat o să repornească trenul! Dar el nu ştia că eu trebuia să cobor! Din jena de a nu fi prins, urc inapoi pentru câteva clipe, clipe în care îmi dau seama de fapt unde mă aflu- la vreo 6-7 kilometri de Liteni, într-un sătuc numit Corni! Cu oameni calzi, cu copii mulţi, cu băieţi respectuoşi, iar acum, un prieten de-al meu m-ar pune să adaug şi cu fete frumoase! În timp ce toată lumea, puţină ce e drept fierbea, mă cobor din nou pe scăriţa metalică şi încep să păşesc în nămolul pricinuit de o ploaie din ziua precedentă decare îmi vorbise mama şi care a adus odată cu ea fulgi palizi de zăpadă! Era un drum vechi pe capătul ogoarelor proaspăt arate, un drum murdar folosit de ţărani pentru căruţe, de partea cealaltă a căii ferate, în stânga mea, ştiam bine de existenţa drumului asfaltat aşa că am folosit să trversez, dar am ajuns în alte grădini, ale oamenilor ce îşi aveau casele acolo! Abandonez acest gând ştiind că peste 1,5 kilometri voi ajunge intr-o barieră de unde voi putea trece pe acel drum asfaltat. După vreo 20 de minute de mers anevoios, cu mai multe tentative de a aluneca, cu tepii de pe crengile unui corcoduş cu degete şi cu ochii acum obisnuiţi să vadă în întuneric, mergând straşnic, mă ajunge din urmă trenul pe care-l proptisem pe liniile fierbinţi într-un miros de forjă a zeilor! Îl pentrec cu privirea, privire ce zăreşte în acea barieră doi ochi albi uriaşi, farurile unei maşini ce se întrepta către Liteni! Trecu! Am mărit pasul în speranţa că o să mai treacă una! Urechea îmi aude în depărtare un vâjâit lung, iar eu îmi indemn picioarele să alerge! Simt cum intreg sângele îmi alunecă spre tălpile ce aleargă nebuneşte! Ajung pe asfaltul pătat cu zone uscate, făcând un semn cu mâna dreaptă de atostopist, maşina încetineşte, doi ochi mă privesc lung după care îşi continua drumul! Zăresc numerele. Era maşina poliţiei! O adunătură de rubedenii îndoctrinate ce doar şi-au scimbat numele din Miliţie în Poliţie! Traversez bariera şi acum sunt multumit cel puţin de faptul că am scăpat de noroi! Drum lung de 5 kilometri, drum negru, cu unele luminiţe mici în depărtare.. fără de stele, fără de lună, fără de mine! Oare unde eram eu! poate că nu eram , poate că nici acum nu sunt, si poate că astea sunt doar câteva rânduri, ce au ajuns aici din întâmplare, o fi un articol de printr-un ziar vechi!
Mă urc pe bicicletă veche, pedalez încet, către lumina casei, la o depărtare de alţi 5 kilometri, vocea S-ei mă alină, deşi nu o merit.. Timpul curge, din nou înaintea mea, un câine ce odinioară mă speria mereu când treceam noaptea pe lângă casa unei cunoştinţe acum încearcă din nou, dar poate Dumnezeul meu mă face să nu-l mai aud ca odinioară sau Diavolul din mine mă face să fiu rece chiar şi la o sperietură la care oricine ar fi tresărit! Respir adânc,îmi plec ochii în aşternutul moale, proaspăt, alb.. Iar ieri, e de mult azi, .. O zi unică, cu acelaşi eu mizerabil.. 6 Aprilie 2014! ..