Să nu îți fie teamă. Să pleci-
În mii de rânduri. Nicicând să nu Te-ntorci.
Să lași în urmă-Ți, clipe reci,
Din inimi înflorite, iubirile să-Ți storci.
Când bate soarele, spre mare,
Iar gândurile-Ți grele unde,
Se sparg de piepturi seculare
Tu să-mi revii, în lungi secunde..
Oare ce străzi, străbați acum?
Ce palme mai colinzi, la pas.. ?
Căci s-a croit, al nostru drum
Și doar apusul mi-a rămas.
Apusul cel, ce mușcă ziua,
Și părul nopții îl mângâie.
Când martoră ne era via..
A sărutării cea târzie.
Iar degetele-Ți străvezii
Se cuibăresc în alte palme,
Eu Te aștept, dar Tu nu-mi vii
Uitat-ai cărările falde..
Ori poate, încă le mai știi,
Și-ai vrea să vii, să mi Te-ntorci.
Dar, eu nu-Ți sunt, cum vream să-mi fii,
Povești cu mine, nu-Ți mai torci.
Plecat-am eu, plecat-ai Tu.
Plecat-am.. amândoi!
Ce-a mai rămas, e doar urâtu’,
Și-un epitaf.. pe un pietroi.
Condamnat la prietenie! 