(1)
Condrat Iulian Dumitru
Femeie Tu, izvor de viață
Ce naști întregul viitor..
Tu Eroina unui nou popor.
Mândră să fii – a vremii dimineață!
Plăpândă și firavă precum se oglindește
Marea fără de margini în cerul abisal,
Albastră fie-Ți suflarea, iar pieptul de cristal..
Sub răsuflarea-Ți dulce, moartea mă ocolește.
Colosal Ți-e sufletul, de-nghite Universuri,
Și rogu-Te domol, păstrează-l Tu, întreg..
Și vrednic de ‘oi fi, cu drag o să-l culeg.
Din păr Ți-oi împleti, nemuritoare versuri.
Cuvintele-Ți sunt clape, iar vocea un pian
Ce cântă cu ardoare, iubirea-Ți furibundă,
Ce noaptea o dezmiardă, și-adoarme clara Lună.
Cântec ce potolește, vrăjmaș acadian.
Tu să pășești, Femeie, mereu cu eleganță
Și să dansezi, precum un fulg de vară,
Mereu Tu să iubești, a Ta, falnică țară
La inimă nu pune, ce nu-i de importanță.
Mătase de oțel, să-Ți fie hotărârea,
Statornică să fii, ca un Atlas pe-altar
Doar un sărut să lași, pe buze-Ți de cleștar,
Sub noaptea cea senină, să-și facă împlinirea.
Și dragostea să-Ți ‘pungă, cel marmoratic trup,
Himeră de mister, cu șoaptele de vânt
Cu ale Tale brațe, să-mbrățișezi curând,
Pe cel ce-a-ngenunchiat, al nemuririi strup.
Femeie Tu-mi ești, cântec. Și mă aud cântând,
Cum că mi-ai fi, a mea ziuă de mâine,
Sfârșit și început. A vieții mele pâine..
Femeie-aș vrea să-mi fii, cu pieptul Tău mormânt.
Ambrozie și mied, ești Tu, făptură sidefată
Ce printre gene-ascunzi, taine fără tăgadă,
Și-n zâmbet Ți se naște, de zâmebete-o livadă..
Să pleci dar să nu uiți, de-un suflet Te așteaptă.
Încet Tu să-Ți lașii pașii, pe-a dimineții rouă,
Și mai încet să-i lași pe pietrele ce dor,
Cu stropii să dansezi, când amintir’le plouă
Și îngerii să-Ți cânte.. Femeie, ”sfânt odor” .
Nicicând nu-ți curgă lacrimi, din ochi-Ți cei ”nebuni”..
Și de va fi să plângi, pe toate eu le-oi ține,
Ca-n ziua-n care pleci, Tu să rămâi cu mine..
Femeie.. Minune-ntre minuni..
Va urma..
Condamnat la prietenie! 