Pierdut în derivă, plutesc cu o funie legată de a mea „corabie”… în jur totul e o mare de durere… fără echipaj, fără să văd vreo vietate pe cerul mult prea senin, fără să aud altceva în afară de bătăile inimii mele si de oftaturile greoaie ce îmi apasă din ce în ce mai des şi mai aspru pieptul înfierbântat… Gura-mi e uscată si mă rog să cadă o singură picătură de fericire care să imi aline setea, dar în zadar… Ochii mi se usucă iar în oglinda nesfârşită ce mă înconjoară îmi văd reflexia, deşi e singurul lucru pe care nu îl doresc ochilor mei… Se pare că din nou Dumnezeu îmi dă cea mea grea povară, pe mine însumi! Serile sunt la fel, cu un cer sec, mort, gol, un spaţiu vid în care noaptea e zi şi ziua e noapte iar totul e întuneric… Dar deodată pielea zbârcită simte mângaierea lină a unei brize care îmi stârneşte atâtea sentimente şi care mă face să izbucnesc în lacrimi strigând cu o bucuire copilarească: „Pamântul”, e aproape!! … Şi aveam dreptate… adormit pe slinoasa punte de cântecul mut ce mi-l înganau buzele mele fără voia lor, cântecul pe care mi-l cânta mama la culcare, cantecul pe care îl ascultam impreună… cântecul… acum mut… Apoi simt o zdruncinătură şi un zgomot puternic, zgomot care mă ingrijorase şi care în acelaşi timp mă bucura enorm pentru că era primul zgomot după atâta timp care imi mângâia urechile… Cobor tremurând de pe „corabia” mea… mă întind pe nisipul fin si încep să îi spun tot ce am pe sufletu-mi măcinat şi ruginit, îl simt cum mă ascultă… dar în cele din urma „insula” ce o vedeam ca şi salvarea mea nu are loc pentru mine, e deja „populată”, alţii şi-au găsit locul aici… iar tu nu eşti… oare unde eşti? , eu sunt de prisos şi cu un ultim gând mă arunc în valurile învolburate ale „oceanului” ce mă trag uşor spre adâncuri luându-mi ultima suflare şi trimiţându-mă acolo unde „îmi e locul”…
Îţi multumesc pentru că nu m-ai lăsat să fiu pradă pierzaniei şi m-ai salvat… Îngerul meu… Te iubesc!
Condamnat la prietenie! 