În numele meu..

Și de ape, curg șiroaie

În pământ, înfipt, voi sta,

Până când slăvitul Soare

Răsări-va-n dreapta mea.

 

Dacă gerul o să muște

Dorind cunoscuți să-i fac,

N-au decât să mă împuște

Peste cartea-mi o să zac.

 

Iară vântul măturând

Al zilelor noastre praf,

M-oi ascunde în mormânt

Sau pe-o piatră- Epitaf.

 

Voi goniți, nebuni pe drumuri

Înecate în păreri.

Sfârtecând femei, desuuri

Iubindu-vă-n primăveri.

 

Voi mă condamnați pe mine

Pentru apa ce o beau.

Pentru slove cristaline,

Pentru faptul că nu stau-

 

-cerșetor al omenirii

La colț de literatură.

Dar nu-mi schimb inima firii

Ea-i ascunsă-n scriitură.

 

Sunt deloc, precum nimicul

Ce nicicând nu e văzut.

Cum spunea cândva bunicul

”Știi tu ce e de făcut..” .

 

Și de vreți să mă găsiți

Doar închideți ochii voștri..

Și Niciunde să veniți.

Pân-atunci, sădiv-oi monștri.

 

 

P.S.

Unsprezecele meu!

 

Niciodată nu o să devin o prostituată literară doar pentru bunul plac al unor persoane, sau pentru interesele lor personale.

Niciodată nu o să scriu altceva în afară de ceea ce simt, ce vreau și ceea ce cred eu că e frumos.

Niciodată nu o să scriu pentru bani.

Niciodată nu o să scriu pentru a părea ceea ce nu sunt.

Niciodată nu o să scriu pentru like-uri.

Niciodată nu o să scriu pentru a copia pe cineva.

Niciodată nu o să scriu pentru a manipula pe cineva.

Niciodată nu o să scriu pentru a minți

Niciodată nu o să scriu pentru a deveni ceea ce sunt unii.

Niciodată nu o să scriu pentru a fi ceea ce vor unii să fiu.

Niciodată nu o să scriu pentru ”fanfaronadă” ci pentru a mângâia nimicul ce sunt.

 

Mulțumesc!

 

Anunțuri

Flori pe sticlă..

Aș vrea să mor, în toamnele plouate

Și să mă-nghită-ncet, abisul arămiu.

Și mort să mai colind, ungherele uitate,

Unde am fost al tău, și und’ n-am să mai fiu..

 

Să nu-mi mai fie teamă, de-adâncu-nălțător

Și-nbrațe să te strâng, murind în albu-ți pal.

Iubire. Crud păcat, cu aer sfidător

În sufletu-mi pierdut-ai, misteriosu-ți șal.

 

Noaptea-ți bate-n fereastră, sărutul căutând

Iar degetele tale, de buze ți se-agață.

Sticla se aburește, cu tine respirând

Și masca mea de noaptea.. Îmi moare de pe față..

 

Aș vrea să mor, în calde primăveri

Când Soarele se naște, pe pieptul tău albastru.

Și amintirea mea, s-o uiți în goale zări

Sau pururea s-o ții, ascunsă-n primul astru.

 

Aș vrea să-mi mor.. Să-mi mor, să nu-mi mai fiu!

Să nu adorm acum, nebun, făr’ de resort.

Aș vrea acum, să-mi spargi pieptul pustiu

Și urma ta-n zăpadă, s-adăposteasc-un mort..

 

 

Pierdut printre sălciile verzi ale vieții, caut cu ardoare, moartea cenușie.. Piatra lupului solitar e cea care mă trimite spre zările de ceață ale timpului meu. Vorbele bunicii îmi răsună în timpanele amintirii mele de demult..

Sunt singur, și asta îmi face bine și îmi face rău.

Nerozii 9:11

 

Giulgiul uitării..

Amarul meu, te-oi înveli cu drag

Ca pe-un copil, în ‘cel giulgiu-al uitării.

Iar amintirea ta, steag pe al meu catarg

L-oi ridica în vânt, către sfârșitul mării..

 

Corabia-mi nebună, de coastele uscate

Mușcă din spuma blândă, ca floarea de curmal.

Fantasma ta dulceagă, cu pletele pe spate

Aleargă. Se ascunde. Sare din val în val.

 

Și-n cufărul comorii, pun amintirea ta.

Când soarele cel roșu, cădea-va hrană mării

Cu mâinile pe cârmă, ușor o-i suspina

Și te-oi lăsa-n adâncuri.. neascultând chemării.

 

Poate că o să plâng. Și-oi plânge-o mare nouă

Pe care pescăruși, s-or avânta de zor.

Nicicând n-oi mai gusta, a vieții scurtă rouă

Căci eu și-amintirea, astăzi aleg să mor..

 

Cărări peste gând..

Hristos al tâmplelor surii

Te-ai așezat, stingher, timid..

Pe chip, cu ochi-Ți purpurii

În palma sufletulu-mi agurid..

 

Cu degete de-argint.. prea-dulci

‘nmuiate-n roua sfintelor scripturi,

Din negrele trăiri, acum mă zmulgi

Căci mă găsești pierdut, printre frânturi.

 

Eu Te-am pierdut cândva, cu a mea voie

Și multă vreme, uitat eu Te-am crezut..

Tu ai venit, cu plin-arca lui Noe

Nu Te știam, dar Te-am recunoscut.

 

Purta-i pe spate, eterne cicatrici

Și chipul Tău, brăzdat de răni era..

Mă amintesc, plesnindu-Te din bici

Și sângele, țâșnind din coapsa Ta.

 

Acum visez năluci!

Ce fost-am, nu mai sunt..

Avut-au grijă, nebunele de slugi

De gâtul meu. Și mi l-au frânt.

 

Mereu Hristos, T-oi fi!

Eu pururea nebun..

Pe morți Tu o să-nvii

Iar eu m-oi face scrum.

 

Regăsirea e doar o pierdere. Pierd foste regăsiri pentru unele viitoare.. Îmi liniștesc sufletul pentru a reuși să-l zdruncin mai târziu. Când pleopele gorunului bătrân m-or înghiți cu frunzele uscate ani de-a rândul.. când pământul bătătorit de pașii zburdanicilor copii va încolți, atunci, poate, vremea îmi va purta pașii rătăciți și pieptul din crini uscați către tine..

 

 

 

 

 

 

 

 

Sicriul de cărți – fragment

Untitled

 

Dintre mormanele de cărți, se profilează conturul tău. Al celei ce ai fost cândva drumul meu către stelele de primăvară, parfumate, catifelate.. cu suflarea ruptă din nepătrunsul cunoașterii.. Căci, în cele din urmă, ce știm? .. Nimic din ce ar trebui să știm.. Învățăm lucruri pe care nu o să le folosim niciodată. Pășesc ușor, dar ferm în lumina caldă a celor două lămpi, una într-un colț al încăperii, iar cealaltă așezată diametral opus. Parcă s-ar fi certat și nu au vrut să mai știe nimc una de cealaltă. Chiar și luminile lor palide se evită spre mijlocul camerei, născând o dună de întuneric, împietrită ce mi se pare că ascunde tot întunericul din lume. De parcă toți orbii și-au aruncat nevăzul lor în acest pârâu înfinit de negru abanos, cu marginile bălăioare, precum ale fetei, ce tu o simpatiza-i în copilărie.

Pereții au fost cândva tapetați. Încă mai reușesc să disting câteva din florile, de bronz parcă, ce și-au lăsat cochiliile pe tencuiala rece, iar restul lor au fugit cu tot cu cochilii. Îmi ridic ochii către tavan, și mă surprinde cercul tăciuniu, perfect, de parcă ar fi fost desenat cu compasul meu, de la școală. Cât uram cercurile pe care le făceam perfecte! Atât de mult încât la un moment dat am aruncat compasul în soba lângă care aveam banca, și am început să fac cercurile cu mâna liberă. La început mă încântau formele lor nebune, ciudate, vesele unele. Apoi a urmat prima mustrare și chemarea mea în fața clasei, unde am fost prezentat ca un ”ucigaș de cercuri” , de către doamna profesoară de geometrie. Mai târziu, din nefericire pentru mine, chiar și cele cu mâna liberă, au început să devină din ce în ce mai cercuri, până când, într-o zi, unul a fost perfect, și mulțumirea doamnei profesoare a culminat cu nemulțumirea și durerea mea, care m-au zdruncinat atât de tare, încât în cele din urmă, am ajuns să îmi închipui un soare pătrat. Dar cercul ăsta, negru, e o fantomă a trecutului meu.. O gaură neagră în care am început să arunc sentimente care nu își mai aveau locul în durerile mele, lucruri pe care le-am iubit și le-am urât, vorbe nespuse, gânduri negândite, atâtea priviri deșarte și deșănțate. În gaura asta de vierme te-am pus pe tine, cu toată minunăția și nenorocirea ta. Ce mai cauți aici? Ce vrei?

Se pare că cineva a ars în această cameră, cărți pentru a se încălzi, a-și găti. Oare ce gust are carnea friptă la foc de Sadoveanu? Sau cum e căldura care îți mângăie pielea, ce se naște din cuvintele lui Sven Hassel. Cum o fi lumina cărților lui Tolstoi?

Pășind în continuare printre sunetele morgane ale minții mele, mă ciocnesc de un zid învizibil ce mă oprește din zborul meu fără de aripi. Sunt atât de pierdut și de confuz. Sunt gol precum locul în care un lucru a fost veșnic, apoi, într-o zi, pur și simplu a dispărut. Pașii minții mele aleargă, mânați de minotaurul fioros al unui labirint pe pereții căruia a cineva a desenat o glumă proastă, scriind drumul către ieșire. În sufletul grabei mele apare un licăr de speranță până când zărește un schelet, cu un rânjet de chihlimbar, între degetele mâinii stângi, ținând o bucată de cretă albă, iar pe peretele de deasupra lui, scriind mare, caligrafic: ”a fost o farsă, zâmbește!” . Atunci mintea mea se oprește, căzând în genunchi, așteptând momentul critic, rugându-se ca moartea să fie fulgerătoare.. Fiece milisecundă, pare o eternitate la pătrat. Nu am curajul să privesc în spate.. Aștept..

Mintea mea a suferit un blocaj, de câteva secunde, în care a creat, toată această goană de prost gust. Privesc în stânga mea, la teancul de cărți prăfuite, și pe cea de deasupra se cunoaște urma unei mâini de copil..

Să clipești..

ddd

 

Din boabe albe, ghiocii

Să-ți culegi sufletul de lună

Și râuri repezi, sângerii

Să-ți scalde fruntea, c-o cunună.

 

Pașii tăi, înceți, ușori

Peste rouă să îi pui.

În brațe să te strecori

Mușcând din aerul Lui.

 

Creștetul să ți-l sărute-

Primăvară, ce tu ești.

Și din zările pierdute

Tu să-i vii, să-i stai, să-i crești..

 

Și de catifea-ți privirea

Scuturând petale mii.

Să își afle împlinirea

Sub salcâmii străvezii..

 

Să mă scutur, să mă usuc, să mor și să mă îngrop în pământul pe care într-o zi o să-l calci..

Când demonii devin demoni..

sdadsad

 

Încă un pahar golit.. o picătură singuratecă alunecă pe sticla ce se pierde în întunericul difuz, rotitor.. Lumea mea, pare acum îngrămădită într-o morișcă de hârtie, mișcată de adierea unui fior de timp, în mânuța firavă a unui copilaș, cu ochii mari, de înger.. Cu pielea de gheață. Pleoapele îmi sunt greoaie, iar privirea încețoșată. Unele amintiri par atât de mari pe podul minții mele.. altele atât de mici și îndepărtate, precum ”o bobiță de rouă” . Râd precum un schilodit mintal, pierdut între cioturile  propriilor temeri, propriilor creații.. Un nebun, cu mâinile dezlegate dar cu un căluș. Nu între dinții cu care ar sfâșia noaptea, ci cu un căluș în gât. Un căluș de sârmă ghimpată, din spinii ce au stat pe fruntea unui Iisus uitat, unui Iisus iubit și urât în același timp, slăvit și înjurat.. Îmi amintesc de faptul că cineva mi-a spus cândva că, ori ești cu Dumnezeu, ori împotriva Lui.. Ei bine, eu nu sunt așa.. Eu Îl pot iubi urându-L de moarte, și Îl pot urâ până când ura mea ar sângera iubire, picurând pe o palmă de hârtie.

E a doua seară în care așez pe marginea unei mese de lemn, veche, cu marginile roase, o sticlă de whisky, parfumată, precum o femeie cu pielea catifelată, aranjată pentru o întâlnire cu un bărbat pe care îl simpatizează. Da.. femeia mea cu ochii misterioși, cu genele lungi, cu inima rupându-i pieptul, cu buzele fierbinti, topite sub rujul de culoarea abanosului.. Niciodată nu aș fi crezut că aș putea bea atât pentru.. Pentru ce? Pentru a mi se sinucide gândurile, pentru a-mi muri dorințele, pentru a sugruma fiece vis lipsit de sens, lipsit de întâietate, de șansă. Lumina pare atât de puternică.. Mă deranjează. Suflu încet peste lumânarea ușor parfumată, păstrată de atâta vreme într-un colț de sertar prăfuit. Un fir de fum se înalță către nicăieri, către niciunde, acel niciunde ce cuprinde totul, ca o palmă uriașă ce înghite Universul, doar pentru a-l naște într-un alt Univers. Fitilul înnegrit încă salivează un strop de lumină roșie. Pare o lacrimă plânsă invers.. înapoi în timp.

Cu mâna dreaptă mușc din voluptatea sticlei ușor reci, și o privesc:

-De ce femeie? De ce ești atât de rece cu mine? De ce nu mă iubești? De ce să nu îți fiu bărbat? De ce să nu îți fiu preș pentru papucii tăi plini de noroi.. de mocirla drumurilor tale, pe ulițe nenorocit de străine? De ce să nu fiu nimic pentru ochii tăi disprețuitori? De ce?

Mereu mă întreb ”de ce?” ..

Cum de ce? Pentru că vreau mai mult! Pentru că vreau să te sorb. Să te ascund în pieptul meu scorburos, și bătăile tale în el să răsune crăpând cerul nopții vieții mele. Pentru că m-am săturat să fiu acel nimic împovărător și dispensabil, pe care îl poți arunca în coșul din colțul camerei și să pleci la cules de ghiocei cu pretenții de trandafiri.

Pentru cu.. Te iubesc, nenorocit!

Se pare că râsul meu e precum acel ceva ce naște mai mult din ceva, care la rândul lui va naște mai mult ceva.. Și, tot așa.

Las lacrimile lui Bachus să se prăvălească în paharul beat ca o mare de femei goale ce se iubesc peste cearceafurile negre ale  conacului de pe deal.. Dacă nu aș urâ din tot sufletul țigările și pe cei care fumează, aș aprinde una de foi.. Dar nu: Vreau doar să îmi beau mințile bolnave.. Să le pierd. Să ies din încăpere și să plec fără vreo destinație anume. Să mă urc în primul tren și să mă trezesc după câteva zile într-un pat, neștiind cum am ajuns acolo. O cameră cu pereții tapetați, cu o fereastră prin care să intre lumina supărătoare a soarelui și liniștea desăvârșită să facă o gălăgie infernală.. Să nu știu unde sunt și nici măcar să nu îmi pese..

De ce te iubesc eu pe tine? Oare de ce? Oare de ce a trebuit eu să iubesc?

Simplu! Pentru a putea savurea o sticlă întreagă de băutură.. Pentru a visa moartea viselor și pentru a culegerea distrugerea florilor sub călcăiele goale ale tălpilor pantofilor lucioși de la mizeria groasă depusă peste ei..

Simplu..

Dumnezeule, ajută-mă să nu mă pierd

Și să mă arunc în brațele Duhului tău

Ce să se îndure să spele cu lacrimile morților

Sudoarea mea de neiertat.

Nu mă lăsa, Tu Doamne,

Pe mine, cel ce Te renegă și Te caută

Pentru a Te pierde

În stolul păsărilor ce zboară către Capătul Pământului.

Prinde-mă de mână, Doamne și ascultă închinarea mea

Căci rugile mele le-am pierdut unele

Iar altele Diavolul mă amăgit și mi le-a furat..

Primește-mă Doamne, în burta pământului

Și somnul cel de netăgăduit

Lasă-l peste pleoapele mele..

 

…………………………………………………………………………….

 

Nu știu să mă rog, sau să vorbesc cu Dumnezeu, sau cu lipsa Lui.. Am știut cândva.. Mă învăța, pe atunci, bunica..

Din cutia învelită în hârtie neagră scot un plic negru, cu un scris alb..

”Pentru tine, Copil drag!” .. Ce penibil ți s-ar fi părut, în comparație cu unele glume bune. Aș râde chiar și eu.. Dar nu, eu nu râd.. Doar plâng.

Știu rândurile de pe două pagini negre aproape pe de rost.. Le-am visat, într-o seară în care ochii tăi se jucau de-a v-ați ascunselea cu ai mei. Cu degetele mișcându-se încet, deschid plicul.. O bucățică din mine e aici.. în fața mea.

De multe ori am spus că răul trebuie tăiat de la rădăcină. Sorb din pahar, iar buzele mele, întâlnesc buza lui, cea rece și singură, mereu singură. Eu? Eu sunt un rău, un nenorocit și ar trebui să mă duc dracului.. Ce-ar fi să tai răul de la rădăcină. Aprind un chibrit a cărui lumină mănâncă întunericul. Apuc colțul celulozei și îmi hrănesc flacără. Literele albe de pe fondul negru, se înroșesc și plâng.. Le aud cum strigă. Parcă ar fi suflete ce ard pe rug. Ochii mei privesc amar, nebuni, și ciudat dar, mulțumiți cum o bucată din mine dispare..

Mă pierd..