Draga mea

Doar noi, și norii, ne adânceam în timp

Plecați eram, de-atât amar de vreme..

Vântul ne mângâia, din când în când

Cu arma-n mâini, sufletu-n mine geme.

Și pașii ne petrec, departe-n zarea neagră

Iar fumul ne înțeapă, iar ochii azi ne plâng.

Când casa ce-am lăsat-o, e-o amintire vagă

Aș vrea să uit războiul, dar doar din dinți eu strâng!

Mărșăluim în rând, mărșăluim cu toții

Si fiecare-n parte, poartă cu el un dor..

Mărșăluim macabru, zâmbind în față morții

Aș vrea să o mai văd, înainte să mor!

Dormim sub ceul liber, cu Luna felinar

Pleoapele mi se-nchid, și-adorm în visul meu..

Pe buzele-ți adorm, și-n suflet ți-s hoinar,

Și dulce îmi șoptești, ”cu tine sunt mereu”.

Dar strigăt de durere, de mine se și sparge

Cum undele se sparg, de malul de cristal

Și văd un camarad, cum pe altul îl trage

Și moartea își încheie, întâiul dulce val!

Plouă cu ramuri rupte, de plumbii rătăciți.

Iar Dumnezeu se scaldă, în râuri de-amintiri..

Plângem poate în minte.. Nu  mai suntem uimiți

Căci am uitat cu toții, de rugi și de slujiri!

Un clopot bate-n ceruri, și bate-a moarte crudă

Eu nu mai știu de frică, ci simt în mine-un bine..

Aud departe toaca, aud cum bate surdă..

Și știu că amandouă, bătut-au pentru mine!

Căzând sărut pământul, în palme eu strâng iarba,

Mi-e dor de chipul tău. Tu poate mai uitat..

Și-acum departe mor.. of Doamne, luam-ar naiba!

Tu să rămâi cu bine.. pe veci eu sunt plecat..

Anunțuri

Antimo – Primortes

Partea I

Doi nori urcau încet către picioarele lui Dumnezeu iar printre formele lor voluptoase Soarele răzbea din încătușarea negurii în câteva raze subțiri precum firele de păr galben ale unei Cosânzene răpită de îngeri.. Niște îngeri despuiați, cu lacrimile șiroind pe obrajii mici și putrezi, mirosind a rânced, cu unghiile crescute în carne, cu dinții din aurul furat de la cei îngropați.. Niște îngeri!

Se mișcau frunzele iar smocurile de iarbă înaltă dansau nebune, firave dar atât de împătimite, un dans sumbru, negru.. de parcă ar fi ascultat cum mările se rup și nasc cel mai dureros marș funebru.. Era primăvară și totul renăscuse.. până și acei îngeri.. renăscuseră!     .. da, cu siguranță renăscuseră.. Păsările se avântau până în înaltul nevăzut al cerurilor ca mai apoi să se lase spre Pământ într-o goană nebună și întinzându-și aripile să se împotrivească morții în ultima clipă.. să zboare paralel cu solul rânced, cu ciocurile deschise și să prindă gâzulițe.. săracele gâzulițe.

Totul se scria după dorința lui Dumnezeu.. mai puțin îngerii ce se așezară în jurul Cosânzenei lor pe care o obligaseră să se dezbrace, să danseze, să cânte măscări, iar ei urlau, strigau și chiuiau, ochii li se făceau precum cepele, gurile spurcate le băleau precum câinilor turbați de astăzi, după ce au mușcat din piciorul omului.. Iar Cosânzeana? Cosânzeana era furată de astăzi, de ieri.. din viitor.. La început se simțea îndurerată, dar apoi, privind la aripile smulse de pene ale îngerilor, la înverșunarea lor, se simți atât de plină încât începu să danseze fără a i se mai cere, a început a se gudura pe lângă ei, a prins a le săruta buzele lipsă, a le linge obrajii cu viermi, a se dezbrăca în totalitate și a se arunca în focul lor.. al îngerilor!

Lângă un copac imens , plin de frunze, cu crengile drepte, cu trunchiul uriaș stăteau.. primii oameni.. goi, fără să știe a vorbi, fără să știe a merge ori a privi. Proaspăt născuți, cu corpurile de oameni mari, cu păr pe piele și cu buzele cărnoase.. Întreaga suflare se opri, Dumnezeu încremeni în ceruri, oștile lui păreau gata de cea din urmă luptă cu Diavolul răzvrătit, apele înghețaseră, iar cei doi nori se opriră din drumul lor către picioarele lui Dumnezeu și se depărtară unul de celălalt ușor pentru a face loc razelor călduțe să îi mângâie pe cei doi.. Doar Cosânzeana nu se oprea, ea era singura ce știa totul, ce a fost.. ce este.. ce va fi.. Cosânzeana și îngerii își văzură de ale lor..

E ciudat ca un om să știe ceea ce lui Dumnezeu nici nu îi poate trece prin mintea Lui și prin mintea întregii lumi în afară de acel prim om. Cum poate ști cineva ce a fost, este și va fi înaintea lui Dumnezeu dacă însuși Dumnezeu la creat? Atunci oare.. nu Omul la creat pe Dumnezeu.. ?

Se desprinse o frunză de toamnă, nu se știe de unde și căzu alienat, legănăndu-se precum un curcubeu pentru a poposi în mâna lui, mângâindu-o ușor și sărutându-i sufletul proaspăt, sufletul ce avea atâtea de oferit, sufletul care astăzi este dat pe nimic. Poate pe un pumn de bani.. dar pe atunci nu existau bani.. doar suflete, două suflete hărăzite lumii noi.. lumii lui Dumnezeu și a îngerilor.. Ochii lui căprui precum cafeaua catifelată se arătară cerului de sub pleoapele rumene de chihlimbar, cu genele negre și lungi, cu fruntea pustiită și obrajii plini de o barbă țepoasă.. Vru să vorbească dar nu știu cum, în schimb sufletul lui știa și așa și-a mulțumit singur, că se născuse.. mâniindu-l pe Dumnezeu, dar care era prea curios pentru a se năpusti asupra lui și al nimici.. Își lăsă capul să cadă instinctiv, de parcă ar fi știut că acolo nu îl așteaptă primejdia ci umărul celuilalt om, puțin diferit, având părul lung și moale, un piept mult mai mare decât al lui iar mâinile îi erau subțiri, dar el nu avea de unde ști acest lucru, pentru că nu se văzuse niciodată..

Ei erau copiii copacului.. Gutengus și Saligia!

Drumeț

Scurg vremea oarbă, din albul dulce vin..

Prin păr îmi petrec mâna, ochii îmi urcă scări..

Din tot ce-am fost odată, azi am rămas puțin..

Eu ieri, iubeam stătând grămadă, acum mă pierd în zări!

Aș vrea să plec în urmă,

Să zbor spre înainte!

Durerea nu se curmă..

Se naște din cuvinte!

Aș vrea ca degetele goale, în palma-mi să se piardă,

Și pielea mea cea arsă.. ușor să le sărute!

Iar sufletul l-aș pune, în Iad.. mereu să ardă!

Și fumul să se-ntindă.. pe amintiri cărunte..

O lacrimă să las

În așternutul vostru.

Și sper să aveți glas!

Eu o să fac pe prostu”

Și glasul să-mi uitați..

Și c-ați știut de mine..

Ușor să vă culcați!

Și să vă fie bine..