Întuneric

Şi crin cu crin în crâng acum se-adună

Se pierd în mâlul aerului greu

Clopotul vechi, în cer, el încă sună

Şi simt în vene-mi rădăcinile mereu.

 

Capătă plumb. Cu sângele-mi sudează

Capătă viaţă, gura-mi sângerează

Şi-un pocnet lung, de bici acum răsună

Vine din spate, a lui prea grea furtună.

 

Pierdutu-ma o dată, demult.. nu ştiu nici eu

Dar pe negreală-mi pune alba urmă,

Îmi bate cuie! Ciocan.. şi-un copârşeu.

Din noapte, focul iute scurmă…

 

Acum, strâns mă îmbrăţişează

Iar viaţa-mi lin, dar rece înserează…

Anunțuri

Mireasma bărbatului mort…

           E Întuneric! Şi simte că inima nu-i mai pulsează, nu o mai face de multă vreme. Uneori îşi spune că îi e dor de bătăile inimii sale încercând să se mintă de unul singur, căci, de fapt, îi e dor de bătăile inimii lor ce altă dată se prelungeau îndelung în noaptea cu fărâme de chihlimbar topit ce strălucea deasupra creştetului Ei, scăldat în parfumul dulce al florilor de salcâm. Îi e dor de mireasma pielii Ei de liliac, de buzele Ei aguride ce se zdrobeau de ale lui uneori crăpându-se încet şi lăsând un firişor roşu de sânge să curgă uşor, un strop, o picătură asupra căreia se năpustea sorbindu-o şi gustându-i angelitatea.

            Mâinile îi tremură îndelung iar trupul, greoi acum, zvelt altă dată, se leagănă în scaunul bătrân ce îi cântă cu jale, scârţâind ritmat, ce dă naştere unui strigăt, poate ultimului său strigăt. Jos, podeaua e goală, nelustruită de multp vreme, mult prea multă pentru a-şi mai aminti de când, îşi aminteşte doar imaginea Ei, cu zâmbetul larg, cu ochii vii, cu pielea albă din care soarele pătrat se reflecta frenetic, alergând desculţ şi alunecând pe covorul ce se mototolea sub picioruşele Ei micuţe, de copil plin de viaţă. Atunci era lumină… oare de ce acum nu mai e. Cu degetul arătător, subţire, mărginit de o unghie tăiată perfect, mişcă înainte şi înapoi pe mânerul lucios al scaunului pe care găseşte o scrijelitură uşoară. Se opreşte pentru câteva momente nedumerit încercând să desluşească ceea ce scria… Era numele lui… Îl regăsea după multă vreme, vreme în care nu ştia decât numele Ei- S. Acum şi-ar fi dorit să le pună iar unul lângă celălalt dar ea era plecată de mult. Pe perdeaua de Întuneric ce i se întindea în faţă începu să picteze cu ale minţii pensule momentul în care numele lui a intrat cu frică în lemnul negru, cănd a fost condamnat să devină hrană pentru carii, să se piardă în niciunde, nici măcar în a lui minte găunoasă să nu mai existe. Era o seară călduţă de vară, o vara pe care eu nu o să o trăiesc niciodată dar pe care el a trăit-o alături de Ea de milioane de ori. S. Citea foarte mult aşa că el îi adusese balansoarul pe cerdacul de lemn în faţa căruia se întindea o curte imensă, plină de flori, de iarbă grasă, de copacii verzi din care cireşele atârnau ciorchine. Soarele sângeriu îmbrăţişa-se luna încă o dată în acea seară iar acum se ascundea timid după dealul pe care vii înşirate în rânduri lungi păreau brazde proaspete în urma unui plug tras de un cal spumegând. El deschise poarta micuţă, albă, ce de această dată nu scoase niciun scârţâit. O văzu pierdută printre literele de aur ale unei cărţi bătrâne, cu miros de vechi, cu paginile îngălbenite şi cu timpul pe ale ei coperţi, carte ce niciodată nu o să se bucure de a ei privire. Merse încet, tiptil, cu paşii sfioşi, timizi, paşii unui alt copil ce trebuia să pară un bărbat, dar mintea lui era a unuia, sufletul de asemenea iar inima a celui mai demn dintre ei dar poate nu a stiut niciodată să o arate. Scoase din buzunărelul mic al cămăşii negre un cuţit cu mânerul din cornul unei căprioare, se apropie de trandafirii roşii, se aplecă şi îl tăie pe cel mai frumos dintre ei, cu petalele catifelate asemeni buzelor Ei, se îndrepta spre Ea, cu sufletul tremurând, se aşeză în spatele Ei, şi îi sărută creştetul dorind să o surprindă… Nu ştie dacă a făcut-o vreodată cu adevărat…  Se priviră suav… ochii li se umplură de lacrimi, iar buzele li se lipiră roşii, voluptoase, adăpostind un sărut lung… El se aşeză în balansoarul tânăr pe atunci, iar S. se ghemui la pieptul lui ce adăpostea acea bătaie a inimii, prinse trandafirul la pieptul Ei alb acoperit de o rochiţă uşor transparentă de mătase şi îl atinse cu buzele Ei. Luase cuţitul lui şi scrise numele lui pe acel mâner pe care îl mângâie apoi al Ei pe celălalt mâner şi adormise sub a lui privire prină de fericire. Nu şi-au spus niciun cuvânt căci pe atunci sufletele lor vorbeau. Dar acum… el nu mai are un suflet, e spart şi aruncat lângă trupu-i mort, în sfera albă a Întunericului, lângă copacul acum ars, un ciot, copac ce altădată purta cu mândrie florile Iubirii, albe, curate, pure…

            Oare unde e numele Ei? Începu să caute pe celălalt mâner dar nu găsi decât o porţiune roasă şi îşi aminti că ea plecă şi înainte de a face asta îl sterse, nu vru să il lase… oare de ce a plecat? Lacrimi îi apar în ochii bătrâni care acum îl înţeapă. Îl ustură. Pendulul dăngăne o singură dată… e ora unu şi i-ar fi zis că o iubeşte.. După câteva secunde, cu vocea uimitor de limpede şi cu buzele subţiri spuse… : „ S. e fix si Te iubesc…” . Ştia că nu are cine să îl audă. Îşi ridică mâna dreaptă şi o lăsă orbecăind pe măsuţa rece, căutând ceva. Găsi pachetul de ţigări pe care îl lua şi îl adulmecă. Cu grijă, mângâindu-l aşa cum ar fi mângâiat-o pe Ea scoase o una, o puse în gură şi din buzunar scoase o brichetă de metal ce scăpără de câteva ori în beznă înainte de a se aprinde. Cu fiecare scânteie îşi vedea bucăţi de viaţă. Vedea momentele lungi în care îi povestea despre copilaria lui sau momentele în care zăceau în braţele celuilalt pe un cearceaf alb şi rece. Trase adânc din ţigara al cărui fum îi umpleau plâmânii. Acelaşi fum îl scotea pe nas şi pe gură înconjurându-l… Se întreba, oare de ce nu l-a crezut? De ce nu a mai avut nevoie de iubirea lui, de ce nu a mai avut nevoie de iubire.. sau poate ca a avut dreptate şi nu a mai avut nevoie de iubirea lui… Prea mulţi „ de ce? ” care par să îl acapareze.. acum e singur, nu mai are putere să treacă peste.. Prin fumul gros se apropie de el parfumul Ei… îl face să tresară şi să o strige, să dorească să sară în picioare, se ridică în mâini dar cade.. se izbeşte de podeaua goală şi îşi aminteşte ca scrisoarea de la Ea rămase pe raftul unsuros al dulapului… De ce căzu? Nu mai avea picioare. După ce Ea a plecat a stat de zeci de ori pe peronul rece şi se apropie de fiecare dată de trenurile ce zburau pe şinele lucioase, uneori stătea cu spatele spre ele şi s-ar fi lăsat pe spate să cadă aşa cum o făcea înainte pe patul moale, alături de Ea… Pănă într-o zi când o făcu dar nenorocitul de tren nu îi fură decât picioarele, ar fi vrut să îl fure acestei lumi prost făcute. Îi fură şi o bucată de faţă dar nu se supărase căci el fu din totdeauna un urât urât de toţi…

            Acum era jos şi ţigara aprinse uşor cearceaful alb plin de amintiri, de S. , cearceaful ce îi învăţă pe de rost. Ştia că acum are să plece. Toţi îi spuneau că o să meargă la Dumnezeu dar el ştie că Dumnezeu e mort de multă vreme. Nu a mai rămas din el decât un bătrân asemeni lui… niste oase albe, roase de vreme într-o haină lungă, albă pe al lui tron. Zâmbi şi spuse că seamănă cu el. Tremurând scoase din buzunar acelaşi cuţit cu care tăiase trandafirul şi îşi scrijeli mâinile. Cu degetele lua sângele aşa cum făcea când era mic si punea stele pe cer dar de data asta, simţind flăcările ce îl cuprindeau scrise în acelaşi Întuneric… S. Te iubesc…

 

            Plecă dârz de această dată, aşa cum Ea la vrut mereu… bărbat, cu privirea ţeapănă şi cu maxilarul încordat… Plecă… însoţit de al Ei parfum…

 

 

Text scris de Condrat Iulian Dumitru pentru Clubul Poveştilor Parfumate aparţinând doamnei Mirela Pete .

 

http://www.youtube.com/watch?v=TRI5QLHbs9I