Și-i brumă argintie, și-i chiciură, și-i frig,
Peste-amintiri ce bat, cu pumnii-n piept la mine..
Ți-aș mai fura un zâmbet, ce-n vene să-mi înfig,
Că nu știu de-oi mai fi.. să te zăresc pe tine.
Să nu crezi tu, că te-am uitat!
Or că de tine, eu nu vreau a ști..
Dar pasul tău de fum, s-a-ndepărtat,
Iar inapoi.. nicicând n-o să mai vii.
Zăpezi de vremi, azi îți sugrumă calea,
Și-n spate de privești, nu vezi decât.. noian..
Dar prin a lui desime, te rog, primește-mi jalea,
Și-o strânge tu la piept, ca pe-un copil orfan..
Mă-ncearcă vremea, și mintea mi-o încearcă,
Cu păcuri ce mă-mbie, spre marea de uitare..
Da-n seri, pe amurgite, pe gânduri, mai simt parcă,
Încet, cum se ivește, întâia-ți sărutare.
Mi-s palmele pustii.. și împietrite-mi sunt..
Și dor le e acum, să-ți mai cuprindă trupul.
Prin păru-ți să se piardă.. și-n cugetul cărunt..
Dar rogu-te nicicând.. tu nu-ți întoarce drumul!
Te mistuie, te du.. spre-abisul de argint!
Căci gândul meu, se va-nsoți cu tine..
Și-ți va șopti, domol, din tot acel cuvânt,
Ce pentru tin’ l-oi scrie, în nopțile veline..