Condrat Iulian Dumitru
A fost o vreme, când ne purtam iubiri..
Iubiri, în pagini goale și cuvinte mute,
Când sufletele, nășteau dulci amăgiri
Și-aspru tânjeau, la sărutări neavute.
Iubiri de lac, ascunse-n bănci de școală,
Pierdute-n gusturi dulci, ciocolatii,
Iubiri de ochi căprui, și pline de sfială
Iubiri cu șoapte lungi, spre vremile târzii..
Căzut-au frunze mii, și mii o să mai cadă
Pân’ ce tu de prin lume, în ochi o să-mi răsari,
Pân’ ce privirea-mi tristă, te-o căuta cu sfadă
Să-ntrebe ochii tăi, de sunt încă avari.
Te-am știut cândva, cum nimeni nu te-o ști,
Cu buzele subțiri, și zboru-ți de nichel..
Cu degete de flori, ce prins-au înflori
Când sărutat-au cald, al dorinței penel.
Oo, Potcă de demult, ce tare te-am iubit!
Ce te-aș fi-mbrățișat, cu mult te-am mai plâns eu,
Când între noi curgea, Siretu-nebunit
Ce-a înecat în el, gânduri, ca-ntr-un enfeu..
Și te-am zărit, în orizont de neguri,
Plouat și zgribulit, nicicând mușcând din Soare..
Din piept îți răsăreau, ale uitării flamuri.
Știut-am că ți-am fost, otreapă călătoare.
Să-ți fie calea lină, spre alinatu-ți zbor,
De flori să-ți fie drumul, ce-ți cânte fericirea,
La piept ți-oi ține strâns, atunci când o să mor..
La piept ți-oi ține strâns, dar numai amintirea.
Condamnat la prietenie! 