Ne-ntors..

Adio iarnă..
Să-ți porți de grijă.. și să-mi porți durerile cu tine..
Adio..
27.02.2021

Afară-s mii și mii de neguri. `năuntru, nesfârșite.

Și clipe, care au trecut, încet, toate mi-au zis,

Că azi, ți-aș fi, vechi gânduri vestejite..

Când ai plecat, mi te-ai uitat în vis.

Și încă-mi vii, în cele nopți, cu lună,

Și somnul mi-l alungi.. cu chipu-ți de cleștar.

Aș vrea să nu mai vii! Eu ți-am lăsat arvună,

În palmă-ți timpul meu, sub un sărut amar.

Și pași, ce nu ai mers, azi, îi aud foșnind

Prin frunzele uscate.. din mine ce-au căzut.

Și mijlocul ți-l strâng.. și-obrajii ți-i cuprind..

Tu ești un vis.. ce-n vis mi-a apărut.

Ai fost precum, o blândă brumă rece,

Ce mi-a adus aminte, de mine.. respirând..

Că-s încă viu.. prin vremea care trece..

Or.. doar un prizonier.. închis într-un mormânt.

În juru-ți, azi, o mare de lumină.. o stea,

Te mângâie.. te-mbrățișeze.. te strângă cu ardoare.

Căci clipocit în noapte.. vreodată de-ai vedea..

Cel strop sunt eu.. mă duc spre depărtare.

Nicicând n-am să-ți mai vin, pe caldarâmul ros.

Nicicând, copile drag, nu ți-oi aține drumul,

Căci în dureri, și-n gol.. nu-i cale de întors..

Și-n piept-mi au crescut.. au crescut cu duiumul.

Or trece clipe precum ani.. și vieți.. spre asfințit,

Și într-o toamnă.. ne-om zări.. cu inimile reci.

Dar pân’ atunci.. te-ndreaptă spre Zenit,

Și niciodat’ prin vis, să nu-mi mai treci..

Pământiu..

O vreme.. o să trăim.. sub același cer!

Și te-aș ruga.. să mergi pe drumul tău..

Să nu mai vii, vreodată, înapoi,

Binele tău, să nu mai vadă al meu rău..

Și printre raze să zâmbești, din noul tău zăvoi.

Aici, acum, nimic nu a rămas..

Din ce ai crezut tu, din ce am știut eu.

Doar un ecou cărunt.. brumă a unui glas,

Răzbind din amintiri.. visate, mai mereu.

E-aproape primăvară.. și plin de flori o fi pământul..

Iar dinspre zări.. a-ndepărtării briz-albastră,

Pe aripile ei, de cer, o să-mi poarte cuvântul..

Ce neștiut.. pe-afar`.. o aburi a ta fereastră.

Vrut-am ca-n pieptu-mi pământiu..

Din ne-nțeleasa ta lumină,

Să nasc-o floare.. nu lemne.. de sicriu..

Pentru acele clipe, ce nu au să mai vină.

Nimic mi-s eu. Dar, de-aș fi tot ce poți gândi,

M-aș ghemui, în colțul meu de nepătruns.

Căci tu n-ai vrut, s-asculți, la șoapte gri..

Or n-ai simțit.. să îmi trimiți răspuns!

Și fost-am gol.. știi tu.. mai înainte.

Dar pentru glasul tău.. m-aș fi umplut de toate.

Și pentru drum.. aș fi avut.. merinde.

Acum, de toate-s gol.. plin doar de-amare șoapte.

Să nu mai vii! Nici nu ai avea unde..

Sunt doar o urmă, cu-obrajii vineții.

Cu Oamenii să mergi.. spre zările rotunde.

Eternul ins, am să fiu eu.. Te rog.. să nu mai vii..

Sărac..

Azi, mă simt, mai sărac.. ca niciodată..

Și-mi bate vântul, prin pletele de lut.

Vântul cel șuierător odată.. astăzi suflă mut,

De parcă, nu a mai șoptit vreodată.

Copil azi nu mai sunt.. sunt dus..

În viața asta tristă.. și sălcie,

Și sufletu-mi miroase-a sărăcie..

Mereu se-ndreaptă spre apus.

Nu-s nici bătrân.. căci mi-ar fi fericire..

Să fiu cumva.. precum scorțos stejar,

În seri să plâng.. să se-audă-n hotar,

Iar peste cer.. o ceață de mâhnire.

Azi sunt gol.. azi sunt sărac de tine.

Prin mărăcini, alerg desculț. Și știi?

Cu dor privesc, spre clipe mii și mii..

Și-aș vrea.. să fiu sărac de mine.

Azi nu mai sunt nimic. Nu știu ce am fost ieri.

Poate un prizonier, prins în pereți de mină,

Ce gustă uneori, din tainica lumină..

Și se ascunde-ncet.. în albele tăceri.

Sărac sunt azi, de vreme.. și de timp..

Și-n pieptul meu, e-un gol, ce mă înghite parcă.

Sunt singur pe-un ocean.. și-n spate duc o barcă..

Din când în când.. simt apa clocotind..

Și nu mai știu cărări.. ascunse printre brazi..

Și frigul l-am uitat.. în ale mele palme.

Ce mângâie domol.. umbrele tale calme..

Nici ca să mor nu pot.. așa-s de sărac azi..