Afară-s mii și mii de neguri. `năuntru, nesfârșite.
Și clipe, care au trecut, încet, toate mi-au zis,
Că azi, ți-aș fi, vechi gânduri vestejite..
Când ai plecat, mi te-ai uitat în vis.
Și încă-mi vii, în cele nopți, cu lună,
Și somnul mi-l alungi.. cu chipu-ți de cleștar.
Aș vrea să nu mai vii! Eu ți-am lăsat arvună,
În palmă-ți timpul meu, sub un sărut amar.
Și pași, ce nu ai mers, azi, îi aud foșnind
Prin frunzele uscate.. din mine ce-au căzut.
Și mijlocul ți-l strâng.. și-obrajii ți-i cuprind..
Tu ești un vis.. ce-n vis mi-a apărut.
Ai fost precum, o blândă brumă rece,
Ce mi-a adus aminte, de mine.. respirând..
Că-s încă viu.. prin vremea care trece..
Or.. doar un prizonier.. închis într-un mormânt.
În juru-ți, azi, o mare de lumină.. o stea,
Te mângâie.. te-mbrățișeze.. te strângă cu ardoare.
Căci clipocit în noapte.. vreodată de-ai vedea..
Cel strop sunt eu.. mă duc spre depărtare.
Nicicând n-am să-ți mai vin, pe caldarâmul ros.
Nicicând, copile drag, nu ți-oi aține drumul,
Căci în dureri, și-n gol.. nu-i cale de întors..
Și-n piept-mi au crescut.. au crescut cu duiumul.
Or trece clipe precum ani.. și vieți.. spre asfințit,
Și într-o toamnă.. ne-om zări.. cu inimile reci.
Dar pân’ atunci.. te-ndreaptă spre Zenit,
Și niciodat’ prin vis, să nu-mi mai treci..