Când demonii devin demoni..

sdadsad

 

Încă un pahar golit.. o picătură singuratecă alunecă pe sticla ce se pierde în întunericul difuz, rotitor.. Lumea mea, pare acum îngrămădită într-o morișcă de hârtie, mișcată de adierea unui fior de timp, în mânuța firavă a unui copilaș, cu ochii mari, de înger.. Cu pielea de gheață. Pleoapele îmi sunt greoaie, iar privirea încețoșată. Unele amintiri par atât de mari pe podul minții mele.. altele atât de mici și îndepărtate, precum ”o bobiță de rouă” . Râd precum un schilodit mintal, pierdut între cioturile  propriilor temeri, propriilor creații.. Un nebun, cu mâinile dezlegate dar cu un căluș. Nu între dinții cu care ar sfâșia noaptea, ci cu un căluș în gât. Un căluș de sârmă ghimpată, din spinii ce au stat pe fruntea unui Iisus uitat, unui Iisus iubit și urât în același timp, slăvit și înjurat.. Îmi amintesc de faptul că cineva mi-a spus cândva că, ori ești cu Dumnezeu, ori împotriva Lui.. Ei bine, eu nu sunt așa.. Eu Îl pot iubi urându-L de moarte, și Îl pot urâ până când ura mea ar sângera iubire, picurând pe o palmă de hârtie.

E a doua seară în care așez pe marginea unei mese de lemn, veche, cu marginile roase, o sticlă de whisky, parfumată, precum o femeie cu pielea catifelată, aranjată pentru o întâlnire cu un bărbat pe care îl simpatizează. Da.. femeia mea cu ochii misterioși, cu genele lungi, cu inima rupându-i pieptul, cu buzele fierbinti, topite sub rujul de culoarea abanosului.. Niciodată nu aș fi crezut că aș putea bea atât pentru.. Pentru ce? Pentru a mi se sinucide gândurile, pentru a-mi muri dorințele, pentru a sugruma fiece vis lipsit de sens, lipsit de întâietate, de șansă. Lumina pare atât de puternică.. Mă deranjează. Suflu încet peste lumânarea ușor parfumată, păstrată de atâta vreme într-un colț de sertar prăfuit. Un fir de fum se înalță către nicăieri, către niciunde, acel niciunde ce cuprinde totul, ca o palmă uriașă ce înghite Universul, doar pentru a-l naște într-un alt Univers. Fitilul înnegrit încă salivează un strop de lumină roșie. Pare o lacrimă plânsă invers.. înapoi în timp.

Cu mâna dreaptă mușc din voluptatea sticlei ușor reci, și o privesc:

-De ce femeie? De ce ești atât de rece cu mine? De ce nu mă iubești? De ce să nu îți fiu bărbat? De ce să nu îți fiu preș pentru papucii tăi plini de noroi.. de mocirla drumurilor tale, pe ulițe nenorocit de străine? De ce să nu fiu nimic pentru ochii tăi disprețuitori? De ce?

Mereu mă întreb ”de ce?” ..

Cum de ce? Pentru că vreau mai mult! Pentru că vreau să te sorb. Să te ascund în pieptul meu scorburos, și bătăile tale în el să răsune crăpând cerul nopții vieții mele. Pentru că m-am săturat să fiu acel nimic împovărător și dispensabil, pe care îl poți arunca în coșul din colțul camerei și să pleci la cules de ghiocei cu pretenții de trandafiri.

Pentru cu.. Te iubesc, nenorocit!

Se pare că râsul meu e precum acel ceva ce naște mai mult din ceva, care la rândul lui va naște mai mult ceva.. Și, tot așa.

Las lacrimile lui Bachus să se prăvălească în paharul beat ca o mare de femei goale ce se iubesc peste cearceafurile negre ale  conacului de pe deal.. Dacă nu aș urâ din tot sufletul țigările și pe cei care fumează, aș aprinde una de foi.. Dar nu: Vreau doar să îmi beau mințile bolnave.. Să le pierd. Să ies din încăpere și să plec fără vreo destinație anume. Să mă urc în primul tren și să mă trezesc după câteva zile într-un pat, neștiind cum am ajuns acolo. O cameră cu pereții tapetați, cu o fereastră prin care să intre lumina supărătoare a soarelui și liniștea desăvârșită să facă o gălăgie infernală.. Să nu știu unde sunt și nici măcar să nu îmi pese..

De ce te iubesc eu pe tine? Oare de ce? Oare de ce a trebuit eu să iubesc?

Simplu! Pentru a putea savurea o sticlă întreagă de băutură.. Pentru a visa moartea viselor și pentru a culegerea distrugerea florilor sub călcăiele goale ale tălpilor pantofilor lucioși de la mizeria groasă depusă peste ei..

Simplu..

Dumnezeule, ajută-mă să nu mă pierd

Și să mă arunc în brațele Duhului tău

Ce să se îndure să spele cu lacrimile morților

Sudoarea mea de neiertat.

Nu mă lăsa, Tu Doamne,

Pe mine, cel ce Te renegă și Te caută

Pentru a Te pierde

În stolul păsărilor ce zboară către Capătul Pământului.

Prinde-mă de mână, Doamne și ascultă închinarea mea

Căci rugile mele le-am pierdut unele

Iar altele Diavolul mă amăgit și mi le-a furat..

Primește-mă Doamne, în burta pământului

Și somnul cel de netăgăduit

Lasă-l peste pleoapele mele..

 

…………………………………………………………………………….

 

Nu știu să mă rog, sau să vorbesc cu Dumnezeu, sau cu lipsa Lui.. Am știut cândva.. Mă învăța, pe atunci, bunica..

Din cutia învelită în hârtie neagră scot un plic negru, cu un scris alb..

”Pentru tine, Copil drag!” .. Ce penibil ți s-ar fi părut, în comparație cu unele glume bune. Aș râde chiar și eu.. Dar nu, eu nu râd.. Doar plâng.

Știu rândurile de pe două pagini negre aproape pe de rost.. Le-am visat, într-o seară în care ochii tăi se jucau de-a v-ați ascunselea cu ai mei. Cu degetele mișcându-se încet, deschid plicul.. O bucățică din mine e aici.. în fața mea.

De multe ori am spus că răul trebuie tăiat de la rădăcină. Sorb din pahar, iar buzele mele, întâlnesc buza lui, cea rece și singură, mereu singură. Eu? Eu sunt un rău, un nenorocit și ar trebui să mă duc dracului.. Ce-ar fi să tai răul de la rădăcină. Aprind un chibrit a cărui lumină mănâncă întunericul. Apuc colțul celulozei și îmi hrănesc flacără. Literele albe de pe fondul negru, se înroșesc și plâng.. Le aud cum strigă. Parcă ar fi suflete ce ard pe rug. Ochii mei privesc amar, nebuni, și ciudat dar, mulțumiți cum o bucată din mine dispare..

Mă pierd..

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s