Din boabe albe, ghiocii
Să-ți culegi sufletul de lună
Și râuri repezi, sângerii
Să-ți scalde fruntea, c-o cunună.
Pașii tăi, înceți, ușori
Peste rouă să îi pui.
În brațe să te strecori
Mușcând din aerul Lui.
Creștetul să ți-l sărute-
Primăvară, ce tu ești.
Și din zările pierdute
Tu să-i vii, să-i stai, să-i crești..
Și de catifea-ți privirea
Scuturând petale mii.
Să își afle împlinirea
Sub salcâmii străvezii..
Să mă scutur, să mă usuc, să mor și să mă îngrop în pământul pe care într-o zi o să-l calci..
Condamnat la prietenie! 
E frumoasā primavara, mai ales atunci când o iubesti.
Da, cu gustul aerului renăscut, cu mirost de raze timide.. Doar că, uneori, iubirea nu e de ajuns.. Și atunci, trezim trăiri, mai pozitive sau mai negative.. Eu fiind negativist mă încadrez în cea de-a doua categorie! 🙂