De pe stânca mea cea neagră
Lacrimile-mi plouă-ncet..
Peste lumea ta, cea largă,
Peste tresăltându-ți piept.
Corăbii lungi, cu albele lor pânze
Alunecă ușor, spre visu-ți de sub pleoape,
Și fete-albastre cântă, cu pletele prea plânse
Eu singur o să mor, ca nisipul sub ape.
Și sângele murdar, din mine când s-o scurge
Să umple sec izvor, de soare biruit
Catârul cu ochi roși, în neguri se va duce.
Luându-mi amintirea, că fost-am eu iubit!
Iar coama i se schimbă
Copit-acum i-i mână,
În Iadul său se plimbă,
Cu-a lui de-argint cunună..
Vântul din depărtări, mă leagă fedeleș,
Mă zguduie trosnind. Să mă trezesc, nu pot..
Sufletu-mi a plecat.. Rămas-a doar un leș,
Fără de licărit, îmbrățișat de foc..
Cenușa-mi ce mă-neacă
Din vârful meu de stâncă
Tu vino de te-apleacă,
Și mării o aruncă..
Condamnat la prietenie! 