Vin..

Photo Credit: Jessie Carr

E roșu rece-n Cer, și pe Pământ,

Și în văzduh, se-avântă flăcări mii

Mi-i toamnă-n ochi.. și-n simtământ.

Mi-i toamnă.. căci nu mă mai știi.

Pe-același caldarâm pășesc grăbit

Și-mi tot măsor azi umbra, în chindii..

Mi-i sufletul pelin.. și împietrit..

Pe unde-mi ești? De ce nu îmi mai vii?

Un vin să bem, să ne zâmbim.. să ne mințim..

La umbra Bolții Reci.. să mai fim vii.

Să râzi.. să te sărut.. să ne smintim..

Să mă pierd iar.. în ochii tăi zglobii.

Să ne trezim în dimineți.. ca doi străini.

Străini suntem și-acum.. căci nu-mi mai scrii..

Dar am să-ți las, la ușă, câțiva crini,

Te poarte înapoi.. în veșnicii.

Și-am să-ți umplu paharul.. din ale mele vene

Ș-om rupe-n două noaptea, în orele târzii..

Pe drumuri neștiute.. în oglindiri de stele..

Ș-om adăpa tristeți, din buze arămii.

Te-oi ține iar de mână.. și de gând..

Ș-om povesti tăceri, în neculese vii.

La pieptu-mi pustiit, eu umbra am să-ți strâng,

Căci tu nu ești aici.. ci-n zările-albăstrii.

O toamnă de-amintiri, pe pălmi, tu mi-ai lăsat,

Un fulger de trecut, e tot ce vreau să-mi fii.

Și-n ierni eu m-oi trezi, pierdut în ce-am visat..

Un vis nebun.. un vis din iasomii.

Capăt..

Prin venele de lut, azi sânge verde curge

Și-n piepturi ni se-nalță, cu îndârjire-un brad.

Amarnic furtișag, în coasta țări-mpunge..

Și-oftatul ei trezește.. eroi uitați în fald.

Mi-e spiritu-mbrăcat, cu ce-a cămașă verde,

Iar cugetul mi-i rece, precum o noapte lungă..

Și cântul nost’ de jale, în dimineți se pierde..

Căci Roșul ce tot vine.. din codri ne alungă.

Și Galbenii ne mușcă.. și-Albaștrii ne hulesc..

Iar tu.. te schimbi mereu.. precum un secundar.

Cum poți trăi, știind, că ei toți chefuiesc

Când un întreg popor, se-ngroapă în amar?

Voi știți ce-o să vă facem? Noi știm ce ați făcut!

Când veți fugi pe dealuri, v-om prinde cu arcanu’.

Și lesne-o-ți plânge voi.. mereu.. cu strigăt mut.

Însă numai atunci.. s-o liniști Codreanu..

Vă-ncâtă asuprirea.. ce-o oferiți zâmbind..

Când cei ce o primesc, sunt sub a voast’ opincă.

Pe noi ne-ar ferici.. să vă vedem pierind..

Căci tot ce ne-ați împins.. a fost doar o lozincă..

Venit-ai peste mine.. purtând mantii curate,

Și am crezut prelung.. în spiritu-ți întreg..

Dar ce purta-i pe tine.. căzut-a într-o noapte,

Și-n urma ta rămas-au.. culori.. ce le reneg.

Ai fost precum furtună.. ce culcă tot în cale..

Ai fost precum un foc.. lăsând zori fumegând..

Dar nu o să auzi, al meu strigăt de jale..

Decât să mă îndoi.. mai bine-am să mă frâng!

Clipire..

Photo credit: Alex Mitrofan

Peste seara ce s-așază, și greoaie, și tăcută

Se întinde o mireasmă.. blândă.. ca de iasomie.

Vine Luna.. rece, pală.. si-ntunericul sărută,

Numai soapta ei cea dulce, nicicând n-are să mai vie.

Ochii ei, o noapte rece.. ochii ei, o noapte-adâncă,

Poart-aieve-a mea durere.. către-a cerului visare..

Eu, Sisif, aștept ca ea.. tot din noapte să se frângă

Și cu pașii să răspundă.. către surda mea chemare..

Întuneric dedesubt. Deasupra, neguri amare.

De la Facere, încoace.. dureri vin.. ca un ecou..

Printre fagi, îngân la stihuri.. însă, știi tu, oare?

Că tăcerea ta, mi-i rece.. precum piatra de cavou?

Tace cerul.. tac păduri.. numai vântul mai scâncește..

De sub maldărul de piatră, cerc privirea să-mi ridic.

Căci din toate ce-am avut.. numai dorul azi mai crește

Și din toate câte-au fost.. astăzi nu mai e nimic.

Text încheiat brusc.

Mulțumiri.

Gând..

-Fragment-

Și am să-ncep, și eu, să mint..

Cu zâmbetul pe buze, cu ochii calzi.

Dar am să-ncep!

Și poate că.. săgalnic.. am să arunc,

Câte o vorbă.. o vorbă-n vânt.

Glumind!

Glumind, cu tot ce mi se dă!

Glumind.. mințind..

Fumând câte-o țigară,

Cu Adevărul.

Amară..

Amară-i lumina clipei ce străluce

Când ceea ce știu.. se ascunde.

Se ascunde sub plapuma a ceea ce îmi spui.

Plapuma ce poartă cutele unei alte lumi..

Amară..

Amară lumea.. țigara.. amar adevărul..

Dar am să-ncep și eu să mint..

Poate.. într-o zi de luni. La asfințit.

Și-am să mint noaptea.. să nu mai plece nicicând.

De aici..

Și.. să nu mai plece urechea la..

Valurile moi..

Și-am să mint.. și Lună.. și Stele..

Și-am să mint păduri și ape..

Toate câte-au fost și-or fi..

Le-oi pune în acuarele..

Am să mint trecutul, că nu m-a durut.

Nu m-a durut nicicând, atât de tare,

Încât să simt că pieptul mi se desface.

Nu m-a durut neadevărul..

Și-am să mint și vremea care vine..

Viitorul..

Precum o viitură.

Am să-l mint.. sorbind dintr-o halbă amărie.

Am să mă mint și pe mine, uneori..

Căci nu am fost mințit.

Și dintr-un colț de lume, privind spre..

Flacăra ce mă cuprinde, va râde..

Conștiința.

Și pe tine, am să te mint.

Des. Mereu!

Am să te mint, spunând că nu mă doare.

C-acum îl știu pe Dumnezeu, și că..

Tot ce mai vreau, e la mormânt.

O floare.

Am să te mint.

Cum m-ai mințit și tu-

Vreme!

Că nu te duci.. Și că mereu o să îmi fii.

Dar m-ai amagit..

Precum cel somn ce vine.. doar să plece..

În nopțile târzii..

Pustii.

Pe sub crengile unui plop..

La o margine de oraș adormit..

Unde.. scârție o vioară.. la umbra Bolții reci.

Unde.. un tânăr trist.. își leagănă..

Pleoapele sufletului peste niște pagini galbene..

La lumina unui felinar..

La lumina Lunii..

Dar am să mint..

Așa.. cum și tu m-ai mințit..

Zâmbind.. glumind..

Singuriu..

De prin neguri.. de prin friguri,

Către cer oglindă cat..

Însă ochii mei cei singuri,

De-ntuneric nu răzbat..

‘cerc cu vreme-a povesti

Și cu vântul, colo-n vie..

Însă.. tu.. cum nu mă știi..

Azi, nimic nu mă mai știe.

Mii cărări, în min’ piedrute..

Nicicând n-au să se găsească.

Doruri multe.. de mii sute

Cât clipești.. au să se nască..

Ce a fost, nu mă mai știe..

Ce-o veni, nu mă cunoaște.

Tot ce e.. n-o să mai fie,

Iar uitarea? Dă să caște..

Noapte e, fără de margini

Și-năuntru.. și afară.

Mă lasă, să-ți mor în pagini..

Într-un asfințit de vară..

Nu îți aminti, de mine.

Asta.. nu e cu putință..

Eu ți-am fost, doar o clipire..

Tu mie fost-ai dorință.

M-au uitat, văzduh și apă..

Nici pașii nu mă mai știu.

Azvărlit mi-s azi, din groapă..

Uitat, chiar și de.. pustiu.

Ochi-mi cată să se-nchine..

Nu mă știe.. Dumnezeu.

Chiar și palmele-ți veline,

Au uitat, azi, chipul meu..

Într-o zi, m-oi face burme,

Și oi suspina.. spre tine..

Azi mă știe-atâta lume

Dar.. nu mă cunoaște nime’..

Încotro?

Bat vânturi. Și friguri cu căldură ne mușcă.

Și-i noaptea prelungă.. e noapte de-un veac,

Privesc către Zenit, din vechiul cerdac..

Din când în când se-aude lătrat.. e mintea-mi din cușcă..

– Încotro? Pe unde s-apuc, suflet uitat?

Și mă iartă, te rog, c-am tot rupt din tine..

Te-așează pe prag.. vorbește cu mine!

Nu te sfii de portu-ți.. atât de sărac.

– Te-ntrebi? Or mă-ntrebi, pe mine, străine?

Nebune pierdut, în singuratice seri,

Te-nclini către mine, și sfatul mi-l ceri?

Încotro, vrei să știi? Cătr-amintiri veline.

Trupu-ți făr’ mine, te poarte pe poteci.

Prin timp și prin zăpezi, ce încă-s nenăscute.

Și-n ochii tăi să vezi, iubirile pierdute..

De dor fie-ți paharul plin.. în cele clipe reci.

– De dor? Or de dureri? De lipsuri.. albăstrii..

M-am pierdut.. undeva.. unde nimeni nu a mai fost.

Și-aș fi vrut.. să-mi fii, cumva, la adăpost..

Dar azi.. tu suflete al meu.. nu mă mai știi.

Nici eu nu mă mai știu.. nu mă mai vreau.

Și-aș apuca precum un gând înspre a mea neștire.

De-ar fi s-agăț, de vieți, un strop de fericire..

Dar spune-mi, încotro? Or vrei, o clipă, să-ți mai stau..

– Nu vreau! Nu vreau, să îmi mai stai pe cale.

Mi-ai scrijelit amar, cu gândurile-ți seci,

Atât-amar.. și teamă.. ce n-or muri în veci.

În cele seri în care.. o tot priveai.. pe vale.

Uitatu-m-ai departe.. la un, capăt de lume.

Am tot așteptat.. să vii.. or să-mi trimiți, o carte..

Mi-am legănat picioarele în gol.. îmbrățișat de noapte,

Și mi-am dorit să sar.. să mă îngrop în hume..

– Dar..

– Ce dar? Taci și privește, la fulgii care cad.

La cea curată nea, ce-mbracă tot pământul.

Ridică-te! Te du.. și îți umple mormântul.

Eu am să poposesc, și am să plâng al vieții vad..

Cu-amar.

– Hipnotic roi de fulgi.. și mii de flori de iasomie.

Visat-am că au poposit, pe-al amintirii ort.

Tu vrei să mă îngropi? Privește-mă, nu-s mort..

Sunt doar un viu, tânjind, la gura-i arămie.

Arată-mi încotro? Pe unde au purtat-o pașii ei desculți?

Spre mări învolburate? Or spre păduri nebune?

De ce îmi taci? Rogu-te.. rogu-te, de-mi spune..

Or poate c-a pornit, spre ai uitării munți?

– Spre nicăieri! Nu te minți, că ți-ar fi curs prin vine.

Tu nu-i mai ești. Și nu i-ai fost nicicând..

Tu fost-ai doar un ins.. ce a-mblânzit cuvânt.

Eu, al tău suflet.. oi trăi făr’ de tine..

Ne-ntors..

Adio iarnă..
Să-ți porți de grijă.. și să-mi porți durerile cu tine..
Adio..
27.02.2021

Afară-s mii și mii de neguri. `năuntru, nesfârșite.

Și clipe, care au trecut, încet, toate mi-au zis,

Că azi, ți-aș fi, vechi gânduri vestejite..

Când ai plecat, mi te-ai uitat în vis.

Și încă-mi vii, în cele nopți, cu lună,

Și somnul mi-l alungi.. cu chipu-ți de cleștar.

Aș vrea să nu mai vii! Eu ți-am lăsat arvună,

În palmă-ți timpul meu, sub un sărut amar.

Și pași, ce nu ai mers, azi, îi aud foșnind

Prin frunzele uscate.. din mine ce-au căzut.

Și mijlocul ți-l strâng.. și-obrajii ți-i cuprind..

Tu ești un vis.. ce-n vis mi-a apărut.

Ai fost precum, o blândă brumă rece,

Ce mi-a adus aminte, de mine.. respirând..

Că-s încă viu.. prin vremea care trece..

Or.. doar un prizonier.. închis într-un mormânt.

În juru-ți, azi, o mare de lumină.. o stea,

Te mângâie.. te-mbrățișeze.. te strângă cu ardoare.

Căci clipocit în noapte.. vreodată de-ai vedea..

Cel strop sunt eu.. mă duc spre depărtare.

Nicicând n-am să-ți mai vin, pe caldarâmul ros.

Nicicând, copile drag, nu ți-oi aține drumul,

Căci în dureri, și-n gol.. nu-i cale de întors..

Și-n piept-mi au crescut.. au crescut cu duiumul.

Or trece clipe precum ani.. și vieți.. spre asfințit,

Și într-o toamnă.. ne-om zări.. cu inimile reci.

Dar pân’ atunci.. te-ndreaptă spre Zenit,

Și niciodat’ prin vis, să nu-mi mai treci..

Pământiu..

O vreme.. o să trăim.. sub același cer!

Și te-aș ruga.. să mergi pe drumul tău..

Să nu mai vii, vreodată, înapoi,

Binele tău, să nu mai vadă al meu rău..

Și printre raze să zâmbești, din noul tău zăvoi.

Aici, acum, nimic nu a rămas..

Din ce ai crezut tu, din ce am știut eu.

Doar un ecou cărunt.. brumă a unui glas,

Răzbind din amintiri.. visate, mai mereu.

E-aproape primăvară.. și plin de flori o fi pământul..

Iar dinspre zări.. a-ndepărtării briz-albastră,

Pe aripile ei, de cer, o să-mi poarte cuvântul..

Ce neștiut.. pe-afar`.. o aburi a ta fereastră.

Vrut-am ca-n pieptu-mi pământiu..

Din ne-nțeleasa ta lumină,

Să nasc-o floare.. nu lemne.. de sicriu..

Pentru acele clipe, ce nu au să mai vină.

Nimic mi-s eu. Dar, de-aș fi tot ce poți gândi,

M-aș ghemui, în colțul meu de nepătruns.

Căci tu n-ai vrut, s-asculți, la șoapte gri..

Or n-ai simțit.. să îmi trimiți răspuns!

Și fost-am gol.. știi tu.. mai înainte.

Dar pentru glasul tău.. m-aș fi umplut de toate.

Și pentru drum.. aș fi avut.. merinde.

Acum, de toate-s gol.. plin doar de-amare șoapte.

Să nu mai vii! Nici nu ai avea unde..

Sunt doar o urmă, cu-obrajii vineții.

Cu Oamenii să mergi.. spre zările rotunde.

Eternul ins, am să fiu eu.. Te rog.. să nu mai vii..

Sărac..

Azi, mă simt, mai sărac.. ca niciodată..

Și-mi bate vântul, prin pletele de lut.

Vântul cel șuierător odată.. astăzi suflă mut,

De parcă, nu a mai șoptit vreodată.

Copil azi nu mai sunt.. sunt dus..

În viața asta tristă.. și sălcie,

Și sufletu-mi miroase-a sărăcie..

Mereu se-ndreaptă spre apus.

Nu-s nici bătrân.. căci mi-ar fi fericire..

Să fiu cumva.. precum scorțos stejar,

În seri să plâng.. să se-audă-n hotar,

Iar peste cer.. o ceață de mâhnire.

Azi sunt gol.. azi sunt sărac de tine.

Prin mărăcini, alerg desculț. Și știi?

Cu dor privesc, spre clipe mii și mii..

Și-aș vrea.. să fiu sărac de mine.

Azi nu mai sunt nimic. Nu știu ce am fost ieri.

Poate un prizonier, prins în pereți de mină,

Ce gustă uneori, din tainica lumină..

Și se ascunde-ncet.. în albele tăceri.

Sărac sunt azi, de vreme.. și de timp..

Și-n pieptul meu, e-un gol, ce mă înghite parcă.

Sunt singur pe-un ocean.. și-n spate duc o barcă..

Din când în când.. simt apa clocotind..

Și nu mai știu cărări.. ascunse printre brazi..

Și frigul l-am uitat.. în ale mele palme.

Ce mângâie domol.. umbrele tale calme..

Nici ca să mor nu pot.. așa-s de sărac azi..

De-ar fi..

De-ar fi dorul, o scânteie

Ce se stinge peste noapte,

N-ar mai vărsa ochii șoapte

Ce se-adună-n heleșteie..

De-ar fi dorul, o scânteie

Ce se stinge într-o clipă,

N-ar mai trece timpu-n pripă

Și pe cer, ar zbura zmeie..

De-ar fi dorul un cuvânt

Ce se stinge în văzduh..

N-aș mai sta ascuns în stuf,

Mut și rece, ca-n mormânt.

De-ar fi dorul sânge-n vine

Ce ar sta, când noi murim,

Când pe veci înmărmurim..

L-aș scrie pe voi veline..

De-ar fi dorul, doar un vis

Ce în dimineți se pierde.

Mi-ar rămâne somnul verde

Și aș cere nopții: bis..

De-ar fi dorul o durere,

Ce se trece.. ce se duce..

Răstignit să fiu pe cruce

Să nu treacă-i tot ce-aș cere.

Dară dorul nu-i scânteie,

Nu-i cuvânt, nici sânge-n vine.

Nu-i nici vis.. care te ține,

Pierdut în, de nopți crâmpeie..

Doru-i toate la un loc.

Doru-i cântec de durere,

Dorul e pelin și miere..

Dorul.. un nesfârșit foc..