”Zâmbind” ..

Condrat Iulian Dumitru

621470_436398549754904_899388418_o

 

Doamne, de ce nu mai făcut un Dumnezeu?

Cu ochii amărui, și mâinile de lemn..

Durerile să le frământ, să le primesc doar eu,

Și-ntregii lumi să duc, al mântuirii semn.

 

Doamne, de ce nu m-ai făcut un om?

Un om cu suflet scurt. Un om.. să nu iubească!

Și făr’ de suferință, să-și creasc-al vieții pom

Iar prea frumoase fructe, să aibă gust de iască..

 

De ce nu m-ai făcut, Tu Doamne, un fluture de ceață?

Pe aripile gri, s-aduc, suflarea Morții.

Să-i poposesc și ei, pe piept, în dimineață

Și să îi port uitarea mea.. spre malul nopții..

 

Piatră, să mă fi făcut, Tu, Dumnezeu-cuvânt!

Nicicând n-aș fi gustat, ce crunt, urlă iubirea.

Doar șoapte-ndrăgostite, aș fi citit în vânt

Și răsturnat în cuget, Ți-aș fi-așteptat venirea.

 

Îți mulțumesc Hristoase, că stea nu m-ai făcut.

Al ei drum să veghez.. Să-i văd minciuni iubinde

Căci m-aș fi stins în foc.. și foc aș fi pierdut

Spre crezul ce am dat, vorbelor ei dorinde..

 

Hai! Vino Doamne.. să ne plimbăm plângând..

Să mă asculți, să taci.. Și poate să oftezi,

Să mergem stând pe loc.. și să ne-oprim mergând,

Și cele roș dureri.. să le-adunăm grămezi.

 

Și poate le-om da foc.. ori, le-om schimba în ploi.

Să ude-al meu pâmânt, ce-l am în loc de suflet.

Dureri se nasc în mine, cum ploaia dă noroi..

Dureri ce se agață, precum iedera-n cuget..

 

Tu să Te-ntorci ‘npoi, spre cerul ce Te-așteaptă,

Spre-al Iadului nebun, să-mi pregătești primire..

Căci am să vin și eu, cu inima deșartă.

Zâmbind aștept acum.. să mor din vech-iubire..

 

Poză din arhiva personală.

 

Noiembrie..

pictautumn

 Condrat Iulian Dumitru

Miroase-a toamnă rece, a dimineți cu ceață..

Și norii furibunzi, aduc melancolie.

În pieptul meu e-un gol, ce fost-a plin de viață,

În vremuri ce au fost, și-n veci n-o să mai vie.

 

Mă amăgesc tăcut, în mintea mea pierdută

Că tu nu ești ascunsă, în iernile de foc..

Dar știu c-astă speranță, e-o moarte prefăcută

Și că pe negrul cer, gându-mi nu are loc.

 

Ți-e dor de mine, Toamnă? frunzele să-ți adun,

Ori să-ți sărut copacii, ce rupți din suflet, plâng?

Ori poate m-ai uitat, ori poate-ți sunt nebun,

Ori poate mă iubești, când buzele îți strâng..

 

Miroase-a nebunie, și-a început trecut

Miroase-a ceai de vise, fierte în aspru dor.

Singur pășesc acum, pe unde am șezut

Și und’ te-am sărutat, astăzi aștept să mor..

 

Noiembrie, m-ascultă! Te rog cântă-mi ceva,

Cu glasu-ți arămiu, și sufletu-ți curat..

Te-oi înghiți întreg, cum te-nghițeam cândva,

Când lungu-ți întuneric, la piept ți-am adorat.

 

Aș vrea să te colind, târându-mă prin tine

Spre apele ce-n cer, se oglindeau, în noapte,

De m-o-nghiți uitarea.. durerile veline,

Le-oi scrie în tăcere. Tu le-i citi în șoapte..

 

Copoule ascuns, în ale toamnei brațe

Nu te-oi uita vreodată.. nu te-oi lăsa nicicând,

Căci mi-ai păstrat adânc, durerile în scoarțe

Și m-ai îmbrățișat, când m-ai simțit plângând.

 

Aud cum bate vântul, sfârșitul mi-i curând.

Doar amintirile mai cântă, mereu, tot dintr-o parte..

Nu vreau să mă-ngropați. Nu vreau mândru mormânt.

Te rog.. Te rog aprins.. Îngroapă-mă-ntr-o carte..

 

 

O frunză..

hjg

Condrat Iulian Dumitru

Azi sunt, un munte răsturnat de-o frunză..

Cu stâncile zdrelite, de mângâieri de Lună.

Cu brazii tremurând, sub a Soarelui pânză

Plin de cărări uitate, către vremea bătrână.

 

Trecut-mi-a viitorul, prin mușchii ce mă-nbracă,

S-a scurs amar, domol, spre-a râului clepsidră.

Când între ieri și mâine, o răsuflare-mi scapă

Spre Lerna a mea gură, sărută mândra Hidră.

 

Temute amintiri, ‘n-adâncu-mi am ascuns,

Și-am lepădat deasupra, veacuri întregi de piatră..

Să-mi fie liniștea, secret de nepătruns,

Și-n pace să adorm, lâng-a zeilor vatră..

 

Dar frunză tu, nebună, ce flori ai înghițit

Și aurore-ntregi, servit-ai la-ta cină,

Fix în al meu rărunchi, cu drag mi te-ai proptit

Și liniștea de veci, mi-ai spart-o în surdină..

 

Și piedică mi-ai pus, de-n văi am tot căzut

Și către cer strigat-am, de s-o-ndura Clymena,

Să mă agațe-Atlas, divinu-i fiu născut..

Dar nu m-a ascultat.. căci frunză îi e stema.

 

 

Ce-ar fi.. ?

Condrat Iulian Dumitru

ce-ar-fi-sa-vii

Ce-ar fi să vii, să nu mai pleci

Să-ți încălzesc, buzele reci?

Cu ale mele, buze-nghetațe

De secoli goi, neadăpate..

Și pieptul tău, la piept să strâng

Sub ale Lunii șoapte-n crâng,

Să-ți curm timida-ngăduință

Cu-a tristeții neființă.

Să tremuri tu, sub ochi-mi rouă..

Să-ți tremur eu. Inima-mi plouă..

Să mă săruți încet, și greu,

Să te sărut și eu.. Să te sărut și eu..

Ne-o ține timpul, cel făr’ de-nceput

La umbra pleoapei lui.. de lut..

Ș-om fi, ș-om crește. Doar de-ai vrea,

Să-ți fiu al tău.. Să-mi fii, a mea.

Izvor de viață, tu să-mi fii

Mereu copii, având copii..

Eu cedru lung, să mi te-anin

Și sprijin veșnic să-ți rămân.

Să-ți tin de ploaie și de vânt..

Pe buze să-ți țin de cuvânt..

Și de-o veni Moartea curând

În mine să-ți găsești mormânt..

Prima de-i fereca ferești,

Ți-o spune ție.. mii povește.

‘nainte de le-oi-nchide, eu

Tu să nu plângi.. nu-ți pară rău..

Oriunde-oi fi, te-oi aștepta..

Privind cu drag la calea ta.

Și când ți-or fi, buzele reci,

Ce-ar fi să vii, să nu mai pleci..

Copilărie..

Condrat Iulian Dumitru

copilarie1

Tandre revărsări de cer,

Se aruncă-n asfințit.

Eu, de-acum, privesc stingher

Către cel ce am murit..

 

Când cătam în șorțul bunii

Poame.. struguri, nuci sau mere..

Ori când cutreieram prunii..

Azi în palmă, doar durere.

 

Soarele-mi zâmbea în apa

Și-n apă-i zâmbeam-napoi,

Azi mai urc cu chin o treaptă..

Treaptă plină de noroi.

 

Fluturi îmi stăteau în palma,

Ce se-ntindea ca o floare.

Acum spinii cresc de-a valma

După râuri de sudoare.

 

Cu Dumnezeu mă jucam.

El cu mine.. eu cu El.

Din când în când, îi și cântam,

Și-azi eu, nu mai vorbesc de fel.

 

Zburat-au zilele în stoluri,

Către negrul-alb trecut.

Pierdut și singur printre doruri

Nu mă mai am, cum m-am avut.

 

Tandre revărsări de cer

Cad ca frunzele din vie,

Aștept, de ziua mea să pier.

Tu ai pierit, Copilărie..

copilarie2

 

Vărsare..

potir

Iisuse-Ți plâng Hristoșii

De-a lumii desfrânare,

Ce-și curmă azi leproșii

‘n-a scârbii lepădare.

 

Se culcă ceru-n mări

Și Soarele îngheață,

Și văd în depărtări

Doar fantome de ceață.

 

Se pierde azi iubirea

În nerozii și teamă,

Mame se pierd cu firea

Fii se pierd de mamă.

 

Maine credința mută

O-r scrie-o fariseii,

De nu faci pe-aia slută

Se-nmulțesc Dumnezeii.

 

Se pierd ei în icoane

Cu aur zmălțuite,

Și-și rag nebuni în strane

Cântări nebănuite.

 

Se pierd copiii Tăi

Cu brațele.. tăiate..

Și se ascund prin văi

Cu cărți sfinte uitate.

 

Privește către popii

În argint înțoliți.

Doamne secale-ai ochii

Că tare-s chinuiți.

 

Oprește de Te miră

Căci sigur o vei face

Când o să vezi o liră

Neprinsă-n oboroace.

 

Când o s-auzi sudalma

Ce noaptea o despică,

Din gură preotească

Ce pe timpan îți pică.

 

Te-aruncă Tu Iisuse

Cu ochi de biruință,

Spre papa ce apuse

A planetei credință.

 

De aur îi-e toiagul

De parc-am fi comori,

Și ne-adunăm tezaur,

Unul de muritori.

 

Iisuse, Tu ai mers

Cu tălpile pe piatră

N-avui prosop de șters,

N-avui pâine pe vatră..

 

Pe mine-ntâi mă rupe,

Mă pedepsește-amar

Pe mine să se surpe

Tot Iadul milenar.

 

Pe rug mă arde, Doamne

Cu biciul Tu mă-nvață,

Și mă usucă-n toamne..

În ierni Tu dă-mi povață.

 

De-i termina cu mine

Mă pedepsește iară,

Dar rogu-Te pe tine

Să prind o primăvară.

 

Și-n vara ce se naște

Fă lume-asta mai bună.

Copii în zi de Paște

Să știe de-a lor mumă.

 

Să știe ei de Tine,

De miluirea Ta..

Acum pe valuri line

Tu pune talpa Ta.

 

Și izgonește-amarul

Lasă doar drumul sfânt,

Eu astăzi beau paharul

Și m-afund în Cuvânt.

 

 

Freamăte de cuget..

~ Fragment ~

444444444

Soarele se ascunde sub rochia serii.

Încet, tacticos. Precum un amant care își frământă desfrânata. O face să își muște buza, în timp ce el îi mușcă pulpa albă, fină, cu parfumul florilor din grădina pe care a răscolit-o în graba ei către el. Și.. amantul cu ochii căprui, cu palmele puternice dar fine, își continuă drumul, cu buzele până spre genunchi, iar apusul roșiatec împrăștie ultimele raze către gura lui Dumnezeu.. Gemetele ei, se pierd în pieptul lui de cer, dar el continuă să o înghită, printre picături de rouă.. se pierde, în carnea iubirii, în sângele sufletului, în venele ce îl mână către inima ei.. Noaptea înghite soarele.. Lumina se deslușește puțin, timidă, de după un colț al pământului, alunecând pe geana amantului, către buzele lui de lac..

Pășesc fără o destinație anume. Pantofii negri, oglindesc stelele cerului. Mă așez pe banca șubredă, sfredelită de vreme, și roasă de ploi, de ninsoare, de iubiri vechi cu gust de cele dintâi săruturi, scrijelite de nume ce s-au dorit a fi eterne. Ei bine, nimic nu e etern! Nici măcar Dumnezeu. De fapt, el e cel mai puțin etern dintre noi toți. Noi suntem chiar dacă El nu crede în noi, în schimb, El nu poate exista fără noi. Impropriu spus noi! Eu nu sunt noi.. pentru că eu nu sunt deloc. Nu am fost niciodată, sau dacă am fost, s-a întâmplat să fiu atât de demult, încât, am uitat că am fost. Nici nu contează. Voi să fiți, să vă fiți, și să Îi fiți.

Îmi întind spatele, pe spătarul bătrân. Simt că aici a stat și Dumnezeu.

Nu fumez, dar în seara aceasta o să îmi aprind o țigară. Mă amețește, mai mult și mai repede decât ar facea coniacul de la cârciuma ascunsă de ramurile de salcie, care mângâie pământul, atunci când nu îl mângâie nimeni.

O văd alergând!

Jacheta de toamnă, lungă, și albă, mușcată în jurul taliei cu un cordon desfăcut, îi naște două aripi de înger, ce se zbat teribil dornid să o urce către cer, dar ea se împotrivește, cu atâta încăpățânare, cu atâta nedorință de a muri pentru a trăi, pentru a mușca Luna, poate pentru a se pierde între buzele unui amant cu ochii căprui. Ea nu vrea să mai zboare!

O cunosc! O recunosc!

Fără să îmi dau seama, îmi ridic trupul bătucit, și aș vrea să o opresc. Să o privesc în ochi, să îi spun ceva.. orice. Dar plânge. Lacrimile îi șiroiesc pe obrajii cândva de măr.. îi ajung pe bărbie, pe gât. În lacrimile ei, Luna își revarsă comorile. Totul se petrece atât de repede și totuși atât de încet, de parcă, Preda, a înviat, și stropește cu timpul din Moromeții peste aceaste momente cu iz de amintire.

Trece pe lângă mine ca o furtună. Îmi strânge sufletul între două frunze de salcâm, și îl trage către nebunia pierzaniei, către clipocitul copiilor cu ochii lini, cu pleoapele  înmiresmate de somn.

Din buzunarul pieptului, îi cade o amintire, ce se așterne pe zgura nopții, suspinând.. cu lacrimi în gândul din care a evadat. E o amintire cu mine.. cu noi.. Cu palmele ascunse-n palme, mușcate de focul unui trandafir, arse de ploaia râncedă de vară, călduță, obosite de treptele ce rămân în urma liftului, care, aș vrea să nu se oprească până ce nu ajunge în cer.. nu la Dumnezeu, ci la noi..

Amintirea mea..

Mă aplec și o ridic. Îmi pulsează în palme în timp ce Luna se stinge. O așez în pieptul meu gol și apoi o aud cum se zbate, cum se atinge de pereții prăfuiți, de tavanul ce îmi poposește în gâtul împăienjenit..

– De ce Doamne? De ce abia acum? De ce nu mai devreme, nu mai târziu? Ahh, dacă Te-aș întâlni aș rupe gândul meu de gândul Tău pentru totdeauna, pentru toată clipele în care am plâns, și pentru toate clipele în care am refuzat să râd, să zâmbesc, să mă bucur de bucurii și să îmi mângâi tristețile. Pentru toate astea Te-aș ucide, și m-aș pune în locul Tău.. Și aș fi bun cu Tine, și nu Te-aș trimite în locul meu. Niciodată! Tu nu o să poți fi ceea ce nu sunt eu..

E atât de întuneric, și doar ochii sufletului meu aleargă pe urmele lăsate de pașii ei grăbiți. În zborul ei către durere, o clipire de lacrimă, a poposit pe buza mea seacă. O culeg cu vârful limbii, o mestec cu dinții mei flămânzi, cu palmele o gust.. E o lacrimă atât de tristă.

– Stai!

Strig eu după ea.. Dar numai întunericul îmi răspunde. Nu mai e nimic altceva. Doar întuneric. Alerg, fără să știu încotro, dar vreau să cred că alerg după ea. Trebuie să cred. Trebuie să alerg. Ar fi trebuit să nu mă nasc, ca să nu-ți fiu.. durere, pelin, lipsă și uneori dor..

Mă izbesc de cineva, iar scuzele mele încep să curgă precum o cascadă. Nu îmi răspunde nimeni, dar simt o prezență. O simt ca atunci când eram mic și puteam ști dacă mai e cineva în casă cu mine, sau nu, fără să aud vreun zgomot, fără să văd pe cineva.. Știam.

Simt respirația ce mă bântuie, se rotește în jurul meu și mă privește. Simt ochii aceia.. sunt doi ochi căprui, răi buni.. dar mai mult răi.

Nu e ea..

– Cine ești? Iartă-mă dacă te-am lovit. Alerg după cineva. Ai văzut o fată cu o haină lungă și albă alergând?

– ..

Tăcere..

– Răspunde-mi! Ce e cu tăcerea asta? Cine ești?

Vreau să plec mai departe. Nu pot! Nu pot!

Ce naiba se petrece cu mine? Nu mă pot mișca! Frâiele mele, le-am scăpat blestemelor, plecate către neputință.

– De ce vrei să pleci?

O voce atât de familiară, încât mă sperie, mi se așează peste auzul meu sacadat.. Mi-e frică, așa cum nu mi-a fost niciodată. Tăcerea îmi inundă gura.. Nu apuc să murmur decât un..

– .. eu .. ?

– Da, tu neghiobule. Unde pleci? După ea sau după tine?

Râsul i se amestecă abstract cu vorbele..

– Cine ești? Ce vrei?

– Oo.. da.. cine sunt eu? Dacă ai fi știut cine ești tu.. ce ești tu.. ai fi știut cine sunt eu. De fapt, nici măcar nu te-ai mai fi găsit acum, aici.. Eu, dragul meu nenorocit, sunt tu.. Un tu, de care ai uitat. Un tu care te-a născut, care te-a hrănit, care te-a învățat să mergi.. Un tu, care acum te scuipă în obraz, obraznicule. Eu sunt tu, mai mult decât tu, mai mult decât tu o să poți fi vreodată. Eu sunt tu, nu tu ești tu. Ai făcut tu-ul nostru de râs.

– Nu înț..

– Să nu îndrăznești să deschizi gura. Gura mea. Ți-e frică? De mine sau de tine?

Te-ai bucurat să o vezi, nu-i așa? Neghiobule!

Alerga-i ca un nebun după ea.. după amintirea ta..

De ce nu alerga-i după tine?

Mântuirea mă-tii!

Nu sunt singur! Suntem noi, toți tu!

 

Un strop de vin mi se scurge din ochi. Eu cel cu nemulțumirea, îmi culeg picătura de vin.. o beau.. și picătura se face o sticlă.. o carafă..

Un țigan slab, cântă cu jale, iar vioara lui roasă, se aude până în străfundul Iadului..

Electroprima

Ca să construiești din prima, vino la...

BursaSite România

Construcții website-uri!

Şcoala "Emil Atanasiu" Garoafa

Educaţie, adică viaţă. Pagina elevilor şi a dascălilor din Garoafa, Vrancea, România

Blog-ul lui Adrian

Gânduri, şoapte, verbe în strungi şi versuri…

simple Ula

I want to be rich. Rich in love, rich in health, rich in laughter, rich in adventure and rich in knowledge. You?

The Face Of Silence

Life / Beliefs / Creation

literatoluisrodriguez

Literatura y consejos.

herschelmann fotografie blog

einige mehr oder weniger tolle ideen um die fotografie

HopeLess

Scrisul face parte din mine, din viață... ca de altfel, arta în toate formele ei!

arta si natura

O constiintă încarcată are nevoie sa se confeseze. O operă de artă reprezintă o confesiune. Albert Camus

Claudia Adriana

Marcu Claudia Adriana

Blog de ifose

"Trăiesc pentru a scrie și scriu pentru a trăi!"

Din viață ca-n piață

The funny side of stories

Tu chiar nu vrei să facem sex?

Intimități din așternut

Poveste de Jurnal

Imposibilul îl poti face posibil

doar verde

Ultimul inceput

Confesiuni de sotie

Ruxandra Ionita - Blog

Portretul Sufletului Meu

Scrisul ca o artă a amprentelor vieții

Cafeaua de dimineață

Cuvinte dintr-o ceașcă de cafea