Condamnat la prietenie!

Rutina, din ce in ce ma apasatoare si-a croit locul in viata mea, o rutina neconstructiva, o rutina ce duce la ruginirea interiorului meu asa cum apa infiltrata prin incheieturile unui ceas mecanic duce la ruginirea rotitelor acestuia… Totul a inceput cu primul sentiment de dragoste ce a nascut in inima mea… apoi totul a mers pe acelasi tipar… „esti o persoana la care tin mult dar te pot vedea doar ca un prieten… ” , asa sunau toate despartirile sau toate relatiile neincepute… asa, eu, o persoana cu capul pe umeri ma lasam purtat de aburii dragostei ca intr-un dans nocturn, ca intr-un vals cu sticla de alcool, sticla care l-a un momentdat, desi atatea ma considerau „prieten” devenise confidenta mea… singura careia ii puteam spune totul si cu care imparteam ultimul leu… si asa am ajuns la concluzia ca sunt doar un „condamnat la prietenie” … Dar avand in interiorul craniului acel mic demon numit creier ma intreb mereu in serile in care somnul nu imi e prieten: „De ce?” .. vesnica intrebare pe care toti ne-am pus-o si la care prea putini am primit un raspuns sincer… sa fiu eu o victima a propriilor mele greseli? Toate mi-au spus canu le-am gresit cu nimic.. Sa fie soarta de vina? O sa ii dau intalnire la un pahar de cianura si o sa ii pun eterna intrebare „De ce?” Dar cu siguranta de beata ce ar fi nu mi-ar putea raspunde… beata de fericire ca a mai facut „unul” sa se intrebe „De ce?”… Si de la un timp am inceput sa ma complac in aceasta rutina, in noroiul dezumanizarii treptate desi constiinta imi striga cat o tin puterile „Trezeste-te dobitocule!!”.. Dar cine sa o auda cand in timpanele mele rasuna „de ce-ul” sacaitor…