Și te-aș ruga.. să mergi pe drumul tău..
Să nu mai vii, vreodată, înapoi,
Binele tău, să nu mai vadă al meu rău..
Și printre raze să zâmbești, din noul tău zăvoi.
Aici, acum, nimic nu a rămas..
Din ce ai crezut tu, din ce am știut eu.
Doar un ecou cărunt.. brumă a unui glas,
Răzbind din amintiri.. visate, mai mereu.
E-aproape primăvară.. și plin de flori o fi pământul..
Iar dinspre zări.. a-ndepărtării briz-albastră,
Pe aripile ei, de cer, o să-mi poarte cuvântul..
Ce neștiut.. pe-afar`.. o aburi a ta fereastră.
Vrut-am ca-n pieptu-mi pământiu..
Din ne-nțeleasa ta lumină,
Să nasc-o floare.. nu lemne.. de sicriu..
Pentru acele clipe, ce nu au să mai vină.
Nimic mi-s eu. Dar, de-aș fi tot ce poți gândi,
M-aș ghemui, în colțul meu de nepătruns.
Căci tu n-ai vrut, s-asculți, la șoapte gri..
Or n-ai simțit.. să îmi trimiți răspuns!
Și fost-am gol.. știi tu.. mai înainte.
Dar pentru glasul tău.. m-aș fi umplut de toate.
Și pentru drum.. aș fi avut.. merinde.
Acum, de toate-s gol.. plin doar de-amare șoapte.
Să nu mai vii! Nici nu ai avea unde..
Sunt doar o urmă, cu-obrajii vineții.
Cu Oamenii să mergi.. spre zările rotunde.
Eternul ins, am să fiu eu.. Te rog.. să nu mai vii..
Condamnat la prietenie! 