Foc..

Pășește-agale printre spice,

Minune, în vâltoarea ei

De frumuseți i-s ochii grei,

Cu păru-i mirosind a flori de tei.

 

Nu cată taina să despice,

În astă lume, drumu-și știe,

Iar sufletul, i-e cât o mie..

Eu mă ascund, ca toamna în câmpie

 

Din urmele pașilor ei,

Răsar izvoare, se nasc crini,

O cheamă-n gând munții străini.

Dar drumul nu-și ogoaie.. se duce spre Treimi..

 

De-i noapte-adâncă, flacără-i ea,

Și luminează lung, cărări nebănuite.

Cu glasul ei renaște, speranțe ofilite

Și fricile alungă.. cu zorile mijite.

 

Drumeț în calea ei, fost-am și eu, nebunul.

Mereu privind spre stele,

Cetind pe chipul ei, eternele pastele*,

Timid, de după suflet, vorbind în acuarele.

 

Dar eu mă sting, căci vremea mă îndeamnă,

Și poate m-o-ntâlni, pe celălat cearșaf..

Unde m-o judeca, al zilelor zaraf.

Și tot ce îmi doresc.. să-mi scrii un epitaf.

 

*pastele- defectiv pasteluri.