Depărtările timpului

– Fragment 2 –

 

“Dumnezeu, există doar datorită nouă, oamenilor..”
Dumnezeu.. Da, El.. Eternul.
A fost și El creat, de cineva, ori de ceva anume.
Poate de fata aceea, mlădioasa trestie, cu ochii ei, mari, negri, rotunzi și abisali, în care, El, Dumnezeu, a pus toate nopțile..
Dar stai.. Cum a putut Dumnezeu să pună toate nopțile în ochii ei, mari, rotunzi,negri și abisali, dacă ea L-a creat pe El?

Imposibil! Imposibil!

Nebunia părea să crească neostoit, în cutia lui craniană.

Cutia? Cum adică? El avea un cap, și poate că era nebun, dar nebunia se găsea în capul lui. El nu avea o cutie, pe umeri.
Cum să meargă așa, cu o cutie, pe stradă, printre toți acei oameni, care, pe umerii lor purtau capete.
Nu! Hotărât nu. El nu avea o cutie pe umeri.

 

– Ba da, nene. Ai o cutie. Cutia craniană. Așa ne spunea, Petrescu, la școală.
Că avem, pe umeri, o cutie craniană, și că înăuntrul ei, avem un creier.

Tu, Belciule, tu, nu prea ai creier înăuntrul cutiei tale craniene.

Așa spunea Petrescu, și râdea de Belciu.

Nu mai știi nene? Nu mai știi?

– ..

– Și mai zicea, Petrescu, nene, mai zicea Petrescu, că el, când era la școlile speciale, a pus mâna pe cutiile craniene, și le-a studiat, nene.

Mai zicea Petrescu, că, odată, pe când, încă se mai cerneau plumbii prin cețurile de pe malul Prutului, i-a adus, un prieten al său, un mort.

Mort de tot, nene. Nu ca atunci când mă joc eu cu ai lui Pițigoi, și zicem că eu sunt mort, iar ei trebe să mă-ngroape. Mort nene, mort!

  • a adus prietenul lui, un mort, care avea un plumb în spatele urechii drepte.
    Mai zicea Petrescu, că îi curgea creierul mortului nene, pe gaura plumbului.

Și el..

Nene, tu mă auzi pe mine?

Așa!

Și el, Petrescu, cu halatul lui alb, cu ciocul sur, și cu nasul ascuțit, cum îl știi, ca de găină, a luat mortul și l-a trântit pe masa pe care curăța porcul de fiecare Ignat.

Și acolo nene, l-a tăiat.
Ca pe porc l-a tăiat nene. La gât mai întâi. Apoi pe după gât.

Așa povestea Petrescu, nene. Și a luat capul mortului, nene. A vrut să vadă ce avea în creier.

Zicea, că a găsit plumbul, în spatele ochiului, nene.
Nene!

Nene.. iar nu mă asculți, nene?
– ..

– Așa nene. Mai zicea Petrescu, nene, într-o seară, când s-a ciupit la cârciumă, la nea Bușitu, că a scos tot din cutia mortului nene, și a dat la motanul lui să mănânce, ăla mare, și umflat, de parcă zici că a înghițit o beșică de porc.

Cum nene? Cum să de-a creierul la motan? Ai văzut ce urât e motanul, nene?

Și mai zicea.. mai zicea, nene, că a fiert capul gol al mortului, și a dat pielea la o parte, și a păstrat, cutia.. cutia aia craniană, și că o are și acum. O ține în pod, nene.

Urât tare, Petrescu ăsta nene, nu-i așa?

Urât tare, fir-ar el, cu neamul lui, și cu halatul lui alb, și cu pantofii lui care lucesc, când trece printre băncile noastre de la clasă. Al dracului, mai lucesc.
Cred că îi unge cu grăsime, nene. Cu grăsime de om.

Numai papucii tăi, nu lucesc nene..

 

(De unde grăsime de om? Cu toții suntem slabi ca vai de noi. Doar piele și os. Mâncăm o dată-n zi, când e foamea mai mare, și când gândurile nu sunt de ajuns pentru a ne hrăni. Mâncăm grâu fiert. Dar nu fiert de tot. Doar puțin, încât să se umfle în stomacele noastre, și să ni se pară că am mâncat atât de mult, încât plesnim. Ca motanul mare și urât al lui Petrescu.

Slabi, precum calul cel frumos, pe care, trestia mlădioasă, cu ochii mari, negri, rotunzi și abisali, în care Dumnezeu a pus toate nopțile lumi, îl țesăla în serile târzii.

Slabi.. și goi.. în fața vremii, în fața durerilor.

Uneori atât de neputincioși, asemeni mortului pe care l-a scalpat Petrescu..)

– avea pusă lângă el, cutia craniană, nene.

– ..

Înseamnă că și el are o cutie.

Ce o fi în cutia lui craniană? Plumbi?

Da.. plumbii lumii se adunaseră acolo..

Nimicuri. Vechituri, aruncate, fără noimă.

Un pian vechi, cu clapele prăfuite, stă într-un picior, și acela șchiop, pe colțul unei cărți, și ea veche. La fel de veche precum pianul.

Cineva cântă la el. Niște degete de marmură, frumoase degete, aleargă zvelt. Sar din gamă în gamă, de pe o notă pe cealaltă.

Fericire e în cutia lui craniană.

 

Trestia mlădioasă cântă.

Ea.. cu siguranță, Ea, l-a creat pe dumnezeu.

 

Pisoiul lui Petrescu, răstoarnă paharul plin, pe jumătate, cu vin.

Hărmălaia începe în cutia de pe umerii lui.

În mii de cioburi, se sparge paharul. Totul e de-a valma. Se rostogolește pianul, cad, grinzi, din cerul lipsă, crivățul își urlă șuieratul lung, asemeni unei locomotive, se sparg geamurile, căci cutia lui are geamuri, vise vechi încep să îl lovească, iar visurile, se pierd, în foi mâncate de molii.

240e7b9f7f9d1b7b844954fbee69047c

Doar vinul a rămas întreg, gravitând. Urlă nebun, întreaga lui cutie.

Se trezește cu, mlădioasa trestie, cu ochii mari, negri, rotunzi și abisali, în care ai fi putut jura, că Dumnezeu a pus, toate nopțile, în brațele lui.
Vinul căzu, împrăștiindu-se pe parchetul murdar și uscat, care îl absorbise asemeni unui burete uscat.
Liniște!

Totul tăcu, totul se opri. Niciun zgomot.

Doar el, și ea, nedumeriți, dar totuși, atât de plini și de întregi.
Cum? Cum ajunsese această nebuloasă, în brațele lui seci?
Murise?

Ori, trăise el vreodată?

..

 

Simți o răceală sub ceafă.

Deschise ochii! El nu avea ochi mari, nici rotunzi, nici abisali. Ochii lui, erau seci și goi. Uneori, își spunea că nici nu ar trebui să îi aibă. Poate cineva are mai multă nevoie de ei, decât el.

El e învățat să umble orbecăind. Ce să mai facă și cu ochii.

Cu siguranță Petrescu, i-ar scoate ochii, cu mare drag.

Poate că și-ar hrăni motanul cel urât cu ei..

Sau măcar unul să îl poată oferi, căci, Dumnezeu, a fost bun cu el, și i-a dat doi.

 

De cum deschise ochii, realiză, că în fața lui, se întindea răsăritul. Dormise întreaga noapte, pe o bancă, a cărei vopsea se scorojise. Albastră a fost cândva banca. Albastră ca cerul.

Cerul pe care îl vede el acum, e roșu. Sângerează. Iar soarele dimineții, prizonier, în spatele unei linii de sârmă ghimpată.

Cine a închis soarele?

Eliberați-l!

Eliberați-l acum, am spus!

57511579_2347877052098732_1786011740010446848_n

 

Degeaba.. nu răspundea nimeni!
Soarele, nici el. Înghețase parcă, acolo, în spatele firului de sârmă ghimpată.

Un prizonier tăcut. Vinovat poate, pătruns de remușcări. Poate el îl împușcase pe mortul lui Petrescu.

Nevinovat, poate. Gândindu-se că o veșnicie are să stea în spatele firului de sârmă ghimpată. Departe, de copii lui, de soția lui, de casa și de laița lui, pe care își întindea oasele, care trosneau, după o zi întreagă de tras la plug, alături de boii lui, de sub opaițul, afumat..

Vinovat.

Nevinovat.

Vinovat.

– Nuu, mort nene, mort!

– Iar tu, mă? Iar tu?

– Eu nene. Doar eu. Doar de mine ai parte. Tu nu vezi că ești singur?

Poate că nici pe mine nu mă ai.

– ..

– Am venit la tine, nene, când dormeai. Strașnic dormeai. Nu te dădeai trezitului, nene.

– Eu.. eu am vi..

– Ai visat nene, ai visat. De unde să apară mlădioasa trestie, cu ochii mari, negri, rotunzi și abisali, în care ai fi putut jura, că Dumnezeu a pus, toate nopțile? Aa, de unde?

– Dar eu..

– Nimic nene. Scoală-te și hai să mergem. Să pornim, că ne prind căldurile amiezei și iar o să te doară cutia craniană.

– Nu merg niciunde.. Nu mai merg.. Eu nu..

Eu rămân aici, să vorbesc cu prizonierul.

Prizonier peste a cărui față, în departare, se nășteau câteva păsări lungi.. Apăreau și dispăreau.. asemeni clipirilor, unor ochi mari, negri, rotunzi și abisali..

– De ce, nene? De ce să nu mergi?

Trebuie să mergi, căci Petrescu, l-a prins pe Belciu, și vrea să îi sfredelească și lui cutia craniană, să îi arate că nu prea are creier în ea..

 

Un nod i se opri în gâtul uscat.

Nu își putea aminti când înghiți ultima dată o cană de apă. Ori poate de vin..

Vinul, din cutia lui.. vinul pe care îl băuse parchetul din cutia lui.

 

Simți peste brațele pe care nu le mișcase de când deschisese ochii mici, goi, seci, căldura trestiei.. Mireasma părului ei, se ridica către fața lui roasă de vreme. Și-ar fi dorit să nu se ridice, să nu plece.
De partea cealaltă a firului de sârmă ghimpată, soarele, prizonier, privea către el. La fel, nemișcat.. Un prizonier alături de un alt prizonier.. Condamnat deja.

Unul de o parte, celălalt de cealaltă parte.. Parte, de ce?
– De închisoare, nene, de închisoare.

Căci asta e lumea. O închisoare.. O ocnă fără de sare, spre ale cărei zări, dacă privești, zărești libertarea.. în moarte..

Singurele momente în care, ți se dezleagă mâinile, pe timpul detenției, sunt cele, în care, zâmbești..

– Tu.. Tu.. ești eu.. Ai crescut.. ești eu..

– Nu, nene. Ți se pare, nene.

Eu sunt eu, și nu vreau să fiu tu, când cresc. Vreau să fiu tot eu.

 

– ..

 

Din crengile, încă rouate, ale teiului de deasupra băncii, căzu o picătură, ce se așternu pe buzele-i crăpate. Avea gust de vin..

Pianul, începu iar să cânte. Duios cânta..
Pe o masă, Petrescu, îi scotea ochii..

Parchetul se îmbătase, și începu să strige militărește..

Nu îi păsa..

Asculta cântecul pianului, care parcă întinerea, sub degetele de marmură..

Soarele, îi mulțumi, și se ridică ușor, lăsând în urma lui, firul de sârmă ghimpată, prizonier al singurătății.

Zâmbiră..

2 gânduri despre „Depărtările timpului”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s