Plâng ceruruile-n agonia fulgilor ce cad,
Nebuni, pierduți.. de clipa-n roș apus
Ce mută, lunecă pe-al lacrimilor fald,
Se toarce viața, ‘n-al iernii rece fus..
Am înghețat, în hăuri neumblate,
În morți făr’ de-nceput, uitatum-am pe mine
Doar amintiri de pași, mai umblă deșirate
Și se petrec zâmbind.. zâmbind tot către tine.
Murit-au aștri albi, și tot nu m-am trezit,
Nu m-oi trezi nicicând.. poate de-o muți vântul,
M-oi ridica din nou, cu cuget scorojit
Și poate că atunci.. mi-oi căuta mormântul..
M-oi plânge făr’ de cruce, și fără de cuvinte
Și-oi săruta movila, de lut ce mă-nvelește,
Cântav-or în abis, cu plumbi semețe flinte.
Eu am să-mbrățișez.. un dor ce se-ofilește..
Cât de frumos este acest poem. Nu am putut să îl citesc și să nu îmi exprim aprecierea.:)
Mulțumesc tare mult.
Mă bucur că ți-a plăcut!
Te mai aștept, aici, ”la mine” .