Femeii..

(1)

Condrat Iulian Dumitru

Femeie Tu, izvor de viață

Ce naști întregul viitor..

Tu Eroina unui nou popor.

Mândră să fii – a vremii dimineață!

Plăpândă și firavă precum se oglindește

Marea fără de margini în cerul abisal,

Albastră fie-Ți suflarea, iar pieptul de cristal..

Sub răsuflarea-Ți dulce, moartea mă ocolește.

Colosal Ți-e sufletul, de-nghite Universuri,

Și rogu-Te domol, păstrează-l Tu, întreg..

Și vrednic de ‘oi fi, cu drag o să-l culeg.

Din păr Ți-oi împleti, nemuritoare versuri.

Cuvintele-Ți sunt clape, iar vocea un pian

Ce cântă cu ardoare, iubirea-Ți furibundă,

Ce noaptea o dezmiardă, și-adoarme clara Lună.

Cântec ce potolește, vrăjmaș acadian.

Tu să pășești, Femeie, mereu cu eleganță

Și să dansezi, precum un fulg de vară,

Mereu Tu să iubești, a Ta, falnică țară

La inimă nu pune, ce nu-i de importanță.

Mătase de oțel, să-Ți fie hotărârea,

Statornică să fii, ca un Atlas pe-altar

Doar un sărut să lași, pe buze-Ți de cleștar,

Sub noaptea cea senină, să-și facă împlinirea.
Și dragostea să-Ți ‘pungă, cel marmoratic trup,

Himeră de mister, cu șoaptele de vânt

Cu ale Tale brațe, să-mbrățișezi curând,

Pe cel ce-a-ngenunchiat, al nemuririi strup.

Femeie Tu-mi ești, cântec. Și mă aud cântând,

Cum că mi-ai fi, a mea ziuă de mâine,

Sfârșit și început. A vieții mele pâine..

Femeie-aș vrea să-mi fii, cu pieptul Tău mormânt.

Ambrozie și mied, ești Tu, făptură sidefată

Ce printre gene-ascunzi, taine fără tăgadă,

Și-n zâmbet Ți se naște, de zâmebete-o livadă..

Să pleci dar să nu uiți, de-un suflet Te așteaptă.

Încet Tu să-Ți lașii pașii, pe-a dimineții rouă,

Și mai încet să-i lași pe pietrele ce dor,

Cu stropii să dansezi, când amintir’le plouă

Și îngerii să-Ți cânte.. Femeie, ”sfânt odor” .

Nicicând nu-ți curgă lacrimi, din ochi-Ți cei ”nebuni”..

Și de va fi să plângi, pe toate eu le-oi ține,

Ca-n ziua-n care pleci, Tu să rămâi cu mine..

Femeie.. Minune-ntre minuni..

Va urma..