Condrat Iulian Dumitru
Deschis-am ochii noștri, ‘nainte să ne naștem
Și-n jur cu ei văzut-am, doar negru abanos..
Ne-am căutat tăcut, vrut-am să ne cunoaștem
Povestea s-o-ncrestăm, în al timpului os..
După pedepse aspre, în neamul omenesc
Ce scrise-au fost cu soare, și secetă amară,
Deasupra Ta, pe câmpul strămoșesc
Din cer a prins a curge, o ploaie seculară.
Îți ascultam smerit, la coaja ce se crapă
Și-nmugurirea Ta, mă mângâia pe mine..
Aș fi putut să mor, în a focului groapă
Acum că fir de grâu, ți s-a născut din ”vine”..
Cioară de fier, cu penele tăciune
În ciocul ei purta, un bob rotund de rouă,
Iar eu strigam, tăcerea-n rugăciune
Ilie, prea-mărite.. La mine când mai plouă?
Cioara muri, se transformă în fum
Și-apa din ciocul ei, la mine-și făcu loc.
Tu erai verde.. în vânt priveai spre drum,
Iar eu cu Dumnezeu, făceam al vieții troc.
Acum nu-mi mai vorbeai, nu-mi mai cântai cu dor,
Poate ai și uitat, a noastră căutare.
Eu Te priveam din țăr’nă, ca pe un sfânt odor
Pe când priveai și Tu, la orz, în depărtare..
Și ai crescut înaltă, cu pletele de aur
Eu am rămas chircit, în paiu-mi înegrit,
Tu va să fii, precum, întâiul faur
Eu doar netrebnic, călcat și jecmănit.
Se zbate-n cer un înger, cu palmele de nea
Și în văzduhul rânced, se simte secerișul..
Veni-vor ei, țăranii.. Pe Tine te-or lua
Eu singur ‘oi rămâne, mi-oi pregăti „culcușul”.
Pe masă când vei fi, o pâine împletită,
Pe cel mai bun ștergar, lângă apa de râu
Să știi că Tu ai fost, a mea boabă iubită.
Ți-o spune din trecut, a Ta boabă de grâu..
Condamnat la prietenie! 