Neputință..

                                                                                   Condrat Iulian Dumitru

 

Eram copil, cu tălpile crăpate,

Cu ochii plini, și zâmbetul de jar.

Țineam, cu pașii mei, timpul în spate

Nicicând visam, la tot acest amar.

 

Sub bolțile înalte, de negru azuriu

Simțeam cea veche frică, a micilor copii,

De noapte, și-ntuneric, și pustiu

Frică de morți. Frică a celor vii..

 

Râdeam atât de des, și alergam prin Soare

Iar praful fierbântat, al verilor nebune

În păru-mi se prindea, precum albina-n floare,

Acum nu știu să râd.. nimic nu știu a spune..

 

Visam să cresc.. să Te-ntâlnesc cândva.

În brațe să Te țin, la pieptu-mi să Te strâng,

S-adorm domol, cu capu-n poala Ta

Pe rece înserat, sub salcâmii din crâng!

 

Și am crescut, cu ochii mei tăcuți

Privind adânc, spre nevenirea Ta.

Apoi am dat, arginții mei avuți

Pentr-un sărut lăsat, pe-obrazul Tău, cândva.

 

Din nuci și din castatani- acei ascunși în vale,

Cădeau frunze cu mii, lăsându-i dezbrăcați.

Atunci venit-ai Tu, cu zâmbet peste jale

Și cârdul cel de draci, în îngeri albi mascați.

 

Trupul Ți-am sărutat, întreg, fără regret,

Iar pieptul Tău nebun, am mângâiat cu mine.

Sub Tine m-am născut, șăgalnic și-n secret,

Dar când eu m-am trezit, astăzi era un mâine..

 

Plecată în furtună, cu zâmbetu-mi furat

Cu sufletu-mi sărac, Tu ai fugit în lume,

Aș vrea să vin, oriunde să Te ca’t,

Dar astăzi nu mă știi. În minte ai alt nume..

 

Aș vrea ură să-Ți port, un sfert cât Te iubesc

Sau mai puțin, dar eul nu mă lasă.

Nu pot decât, prin noapte să-Ți șoptesc

Că Te aștept, cu amintiri pe masă..