Nouă..

Pe vechea cărare, zarzărele dau în pârg.

Și lumea se frământă, de parc-ar fi lunea de târg..

Timpul buimac, privește cu-al lui sârg..

Către apus..

 

Eu am crescut.. Crescut-mi-au dureri mute,

Iar aripile mi s-au stins, în vorbele-mi mărunte.

Trecut-au zile, vreo trei mii două sute..

De când te-ai dus..

 

Și vrut-ai tu, ca să mă știi plecat..

Pe goale meleaguri.. și fost-am eu legat,

Nu m-ai lăsat să trec, peste al morții hat..

Tu ai murit.

 

Dar ochii tăi, din ochelari, îi știu și-acum,

Mă poartă-n nopțile hălăduind fără de drum

Când sufletu-mi amar, precum un scrum,

Mi-i hăituit.

 

Bunico sper, ca-n calea ta, prin lumile cerești

Cu-ai tăi părinți.. cu-ai tăi bunici să te-ntâlnești..

De mine, și de noi, de-aici, tu să le povestești..

Ca un copil..

 

Și-acum mai simt, cum palma ta

Pe creștetu-mi abanosiu, cu cald curgea,

Și cântu-ți lung și trist, către trecuturi mă purta..

Azi sunt umil.

 

Azi sunt, cum n-am mai fost vreodată..

Pierdut și gol, cu-amarnic plâns, în palmele-ți de piatră.

De doru-ți mi-i ființa fiartă..

Atâta dor.

 

Azi Soarele te plânge, cu raze peste crâng..

Și ale vremii granițe, se frâng..

Oftează codrii, ce de copil te știu. Ei plâng.

Ei plâng în cor..

 

Pe cer s-or înălța curând, mândre făclii,

Și-n pieptul meu, doar doruri, mii și mii..

Ne-om revedea-ntr-o zi.. sub mere aurii..

Bunico.. cu bine, să rămâi..